Leszek Kołakowski, Vederile mele corecte despre totul. O replică lui E.P. Thompson

Dragul meu Edward Thompson,

[…] Într-o recenzie a lui Raymond Williams la ultimul număr din Socialist Register, am citit că scrisoarea dumitale este una dintre cele mai bune scrieri stângiste din ultimul deceniu, ceea ce implică, nemijlocit, că toate sau aproape toate celelalte erau mai proaste. O fi ştiind el ce spune şi-l cred pe cuvânt. Ar trebui să mă simt mândru că, într-o oarecare măsură, am prilejuit acel text, chiar dacă întâmplarea face să fiu chiar eu ţinta lui. Aşa că prima mea reacţie a fost una de gratitudine.
A doua mea reacţie a fost una gen embarras de richesses. Te rog să mă ierţi dacă voi face o selecţie destul de drastică de subiecte în răspunsul meu la cele o sută de pagini de Scrisoare Deschisă (nu foarte bine organizate, sper să recunoşti) ale dumitale. Mă străduiesc să le aleg pe cele mai susceptibile să dea naştere la controverse. Nu cred c-ar trebui să comentez paginile autobiografice, oricât ar fi de interesante. Când spui, de exemplu, că niciodată nu-ţi petreci vacanţele în Spania, că nu iei parte la conferinţele socialiştilor, fără să suporţi o parte a costurilor din propriul dumitale buzunar, că nu participi la întrunirile sprijinite financiar de Fundaţia Ford, că eşti precum quaker-ii de demult, care nu-şi scot pălăriile în faţa autorităţilor etc., nu mi se pare potrivit să-ţi răspund cu o listă a mea de virtuţi — ar fi, probabil, mai puţin impresionantă. Nici nu-mi propun să contrabalansez alungarea dumitale de la New Left Review cu toate poveştile despre cum am fost eu însumi dat afară dintr-o mulţime de redacţii ale diferitelor reviste — asemenea lucruri mi s-ar părea oarecum triviale.
A treia mea reacţie — şi nu glumesc — e una de tristeţe. Oricât aş fi de puţin competent în domeniul de activitate al dumitale, îţi cunosc reputaţia de istoric şi savant. Mi s-a părut regretabil să găsesc în Scrisoarea dumitale atâtea clişee stângiste, care supravieţuiesc în vorbire şi în scris datorită câtorva tehnici — trei, mai exact. În primul rând, refuzul de a supune cuvintele unei analize şi folosirea unor hibrizi verbali special concepuţi pentru a crea confuzie. În al doilea rând, folosirea unor standarde morale sau sentimentale în anumite cazuri şi a unor standarde politice şi istorice în alte cazuri similare. În al treilea rând, refuzul de acceptare a faptelor istorice aşa cum sunt ele. Voi căuta să explic mai precis ce vreau să spun. […]

no images were found

Din comentariile dumitale de circumstanţă despre stalinism, înţeleg că posezi un „simţ al politicii din acei ani“ evident mai subtil şi mai diferenţiat decât al meu. Mai întâi, spui că o parte (o parte, nu vreau să trec prea uşor peste acest lucru) a responsabilităţii în materie de stalinism le revine puterilor occidentale. Al doilea, spui că: „Pentru un istoric, sunt prea puţini cincizeci de ani, ca să evalueze un nou sistem social, dacă un asemenea sistem apare“. Al treilea, spui dumneata, se cunosc „perioade în care comunismul a părut să aibă o faţă foarte umană, între 1917 şi primii ani 1920, pe urmă iarăşi de după lupta de la Stalingrad până în 1946“.
Totul e corect, cu câteva precizări suplimentare. În mod evident, în lumea noastră, evenimentele importante dintr-o ţară trebuie puse, fie şi parţial, pe seama celor petrecute în alte ţări. Sunt convins că nu vei nega: Uniunii Sovietice i-a aparţinut măcar o parte a responsabilităţii în privinţa nazismului german. Mă-ntreb în ce fel afectează acest lucru judecata dumitale despre nazismul german.
Al doilea comentariu al dumitale, într-adevăr, este revelator. Ce înseamnă cincizeci de ani „pentru un istoric“? Tot astăzi, când scriu aceste rânduri, întâmplarea face că am citit o carte a unui anume Anatol Marcenko, care-şi relatează experienţele din închisorile şi lagărele de concentrare sovietice, de la începutul anilor 1960 (nu 1930). Cartea i-a fost publicată în ruseşte la Frankfurt, în 1973. Autorul este un muncitor rus, care a fost prins încercând să treacă fraudulos frontiera sovietică, în Iran. Marele lui noroc a fost c-a făcut acest lucru pe vremea lui Nikita Hruşciov, când regretabilele erori ale lui I.V. Stalin fuseseră depăşite (regretabile, da, să spunem lucrurilor pe nume, chiar dacă responsabilitatea le revine măcar în parte puterilor occidentale). Drept care, a căpătat numai şase ani de muncă silnică într-un lagăr de concentrare. Una dintre povestirile lui Marcenko se referă la trei prizonieri lituanieni, care au încercat să evadeze dintr-un convoi, într-o pădure. Doi au fost prinşi imediat, împuşcaţi de multe ori în picioare, puşi să se ridice (bineînţeles că n-au putut), apoi luaţi la şuturi şi bătuţi bine de gardieni. În cele din urmă, au fost muşcaţi şi sfâşiaţi de câinii poliţişti (ce mai amuzament, reminiscenţă a capitalismului!) şi abia după aceea înjunghiaţi cu baionetele până şi-au dat duhul. Toate acestea, însoţite de remarci spirituale din partea ofiţerului, de genul: „Hai, Lituania liberă, târăşte-te, că uite-acum îţi câştigi independenţa!“ Cel de-al treilea prizonier a fost împuşcat şi, pentru că părea să fi murit, a fost aruncat şi el peste grămada de cadavre din căruţă. Mai târziu, când s-a descoperit că mai trăia, n-a fost omorât (destalinizarea, probabil!), ci azvârlit într-o carceră întunecată pentru mai multe zile, când rănile i s-au infectat. A supravieţuit numai fiindcă i-a fost amputat braţul.
Este una dintre miile de istorii pe care le poţi citi într-o multitudine de cărţi existente acum. Asemenea cărţi sunt citite cu o relativă reticenţă de membrii elitei stângiste luminate. Mai întâi, că sunt irelevante în mare măsură; al doilea, că ne furnizează numai detalii mărunte (la urma urmei, suntem de acord că s-au comis anumite greşeli); şi multe dintre ele n-au fost traduse. (Ai observat că, dacă întâlneşti un occidental care a învăţat ruseşte, ai şanse de cel puţin 90-la-sută să întâlneşti un nenorocit de reacţionar? Progresiştii nu fac efortul penibil de a învăţa ruseşte. Oricum, ştiu ei mai bine.)
Aşa încât, ce înseamnă cincizeci de ani pentru un istoric? Cincizeci de ani din viaţa unui rus, muncitor obscur, pe nume Marcenko sau din viaţa unui şi mai obscur student lituanian, care nici măcar n-a scris o carte? Să nu ne grăbim să judecăm un „nou sistem social“. Sigur, te-aş putea întreba câţi ani ţi-au trebuit dumitale, ca să evaluezi meritele noului regim militar din Chile sau din Grecia, dar îţi cunosc de pe-acum răspunsul: că nu se poate face o analogie, Chile şi Grecia rămânând capitaliste (fabricile se află în proprietate privată), în timp ce Rusia şi-a construit o nouă „realitate alternativă“ (fabricile se află în proprietatea statului, ca şi pământul, ca şi toţi locuitorii). Ca nişte istorici adevăraţi ce suntem, putem să mai aşteptăm un secol şi să ne păstrăm înţelepciunea vag melancolică, dar precaut optimistă. […]

(1974)

[fragment din volumul
Leszek Kołakowski, Este Dumnezeu fericit? Eseuri,traducere de Constantin Geambasu,Mihnea Gafita,
Curtea Veche Publishing, 2014, pp. 151-155]