Temerea puterii în legătură cu posibila „propagandă comunistă” prin psihanaliză era enorm de exagerată şi dovedeşte, pe deasupra, relativitatea libertăţii de expresie într-o Românie care juca aproximativ jocul democratic. Totuşi, această teamă nu era total lipsită de temei. În scurta ei existenţă, Comuna de la Budapesta aprobase psihanaliza şi instaurase, pentru prima dată, un învăţămînt universitar al ei. În cercurile marxiste din România, Freud era studiat şi simpatizat. Din aceste date, ca şi din interesul relativ pe care l-a stîrnit freudismul la începuturile regimului sovietic (pentru ca, odată cu întărirea influenţei lui Stalin, să fie interzisă orice formă de psihanaliză), se poate trage concluzia că ideologia comunistă nu respinge psihanaliza cînd este în opoziţie şi, uneori, nici la începuturile unei guvernări comuniste. Numai un comunism stabil şi definitiv instalat la putere va refuza şi va interzice psihanaliza. În timp ce nazismul şi fascismul sînt, de plano, critici absoluţi şi demolatori ai psihanalizei.
Ion Vianu, “ Apropieri”, editura Polirom,Iaşi, 2011
Altfel, Freud şi psihanaliza sînt cunoscuţi, între cele două războaie, prin scrierile eseiştilor şi filosofilor, prin contribuţia suprarealistă. O influenţă clară a psihanalizei se exercită prin intermediul mişcării suprarealiste, viguroasă în România. Revistele Alge şi Urmuz, prin scriitori ca Saşa Pană, Gellu Naum, Gherasim Luca, artişti plastici ca Victor Brauner, J. Perahim, recurg la tehnica dicteului automat, inspirat de asocierile libere freudiene, şi valorizează visul ca izvor al inspiraţiei. Celebra romancieră Hortensia Papadat-Bengescu este influenţată de psihanaliză, consideră critica literară. Popularizatorii psihanalizei sînt doi medici neanalizaţi, care erau şi practicieni, Aurel Vlad şi I. Popescu-Sibiu. Persecuţiile antisemite din Austria şi Germania aduc în România cîţiva psihanalişti practicieni, dintre care probabil unul singur, H. Winnik, provenind din Germania, fusese analizat la Viena şi Berlin de Paul Federn, Jenö Harnik şi Helene Deutsch.
Dacă facem o comparaţie cu ţări cu o istorie şi destine similare, ca Iugoslavia, Grecia, Bulgaria, în care mişcarea psihanalitică nu pare să fi prins, constatăm că fermentul psihanalitic exista, între cele două războaie mondiale, în România, ca o expresie a voinţei culturii româneşti de-a ieşi din provincialism.
În primii ani după război se înfiripă o fragilă mişcare psihanalitică, ce este curmată începînd cu 1947, în special după campania jdanovistă împotriva psihanalizei ca „ştiinţă burgheză”. Timp de douăzeci de ani, psihanaliza este complet interzisă în România şi citată exclusiv ca o ştiinţă reacţionară şi un inamic ideologic al concepţiei marxist-leniniste despre lume. Curentul suprarealist dispare oficial. V. Brauner emigrase încă dinainte de război, Gherasim L uca emigrează în 1952 (după ce redactase un „manifest nonoedipian”, Virgil Teodorescu devine realist-socialist. (Să remarcăm totuşi scurta reapariţie, în anii ’60, a curentului „neooniric” reprezentat de D. Ţepeneag şi V. Ivănceanu, care vor emigra şi ei curînd.)
Interesul publicului pentru doctrina freudiană rămîne totuşi viu, sporit mai ales de tentaţia „fructului oprit”. Relativa destindere ideologică permite, la sfîrşitul anilor ’60, dar mai ales la începutul anilor ’70, apariţia unor timide articole despre psihanaliză, în general într-o perspectivă negativă sau critică. Abia în 1972 lucrarea din 1936 a lui Popescu-Sibiu, Psihanaliza lui Freud reapare, revăzută şi adăugită, în colaborare cu nonanalistul şi poligraful dr. Victor Săhleanu. Acesta era un om cu mari merite în depăşirea tuturor dogmatismelor impuse de marxism. Fusese şi la originea campaniei pentru reabilitarea geneticii (considerată şi ea „ştiinţă burgheză”). De acum încolo devine posibil să se organizeze conferinţe de informare despre psihanaliză, uneori controversate, în medii studenţeşti sau în cabinete de studii ideologice. Autorul acestor rînduri este invitat la Facultatea de Litere din Bucureşti, unde ţine, timp de un semestru, de două ori pe lună, prelegeri despre psihanaliză. În 1975, tot el publică o Introducere în psihoterapie. Psihanaliza este prezentată ca una din metodele psihoterapiei, alături de terapiile comportamentale, dar o justificare a psihanalizei este prezentată în capitolul 1. Este o pledoarie în favoarea recunoaşterii rolului inconştientului şi a metodei bazate pe exploatarea transferului. Cu prudenţă, autorul subliniază că psihanaliza este esenţialmente materialistă. Interzisă oficial după 1977 (din pricină că autorul s-a exilat), cartea a rămas, pînă la revoluţia din 1989, singurul manual de psihoterapie în circulaţie.
Alături de această difuzare limitată trebuie pomenite curele psihanalitice iniţiate de Eugen Papadima (psihanalizat de nepsihanalizatul I. Popescu-Sibiu) şi de mine însumi, tot în anii ’70. Nu mă voi referi decît la experienţa mea personală. Am povestit în memoriile mele cum am ajuns să-mi simt dreptul de-a deveni psihanalist „sălbatic”. În 1971 am făcut un stagiu la Paris, sub direcţia lui Serge Lebovici. La sfîrşitul celor trei luni am avut o discuţie cu celebrul psihanalist. I-am spus că, nepsihanalizat fiind, dar dorind să trăiesc în România, aş dori totuşi să practic psihanaliza. Ce trebuia să fac? Să renunţ sau să-mi asum riscul să devin un psihanalist sălbatic? Lebovici s-a gîndit un moment şi mi-a dat un răspuns pe care nu-l aşteptam: „Cred că ar trebui să devii un psihanalist sălbatic”. Aşadar, începînd din 1971 şi pînă la emigrarea mea, în 1977, am fost psihanalist neanalizat şi cvasiclandestin, mai întîi într-un cabinet medical de stat, apoi la domiciliul meu. Într-un setting terapeutic ortodox, cu divan şi asocieri libere, exploatînd transferul şi contratransferul. Motivul pentru care am preferat să fac analizele la mine acasă a fost că şedinţele îmi puteau fi plătite direct, una cîte una.
Trebuie înţeles că practica psihanalizei, care presupunea asocierile libere, era resimţită ca un demers venind în absolută contrazicere cu modul de exprimare curent. Societatea românească era intens supravegheată. Oricine era suspect de a fi informator al Securităţii. Ca atare, cenzura, în sensul cel mai strict al cuvîntului, guverna discursul public, dar şi, în aproape aceeaşi măsură, pe cel privat. La rezistenţa întîmpinată în mod normal, ca un aspect transferenţial, se adăuga şi temerea ca analistul să nu fie un informator al „Organelor” (după cum se spune, de pildă, că unii preoţi povesteau la Securitate conţinutul spovedaniilor). Aşadar, a vorbi liber în cadrul curei într-o ţară ca România acelei epoci era o trăire mai eliberatoare decît pentru pacienţii care trăiau într-o societate liberă.
