Cultura efortului

Calitatea parcursului formativ – moral şi intelectual – „întreprins” de către un tânăr este determinant în ceea ce priveşte locul şi rolul jucat de respectivul individ în sânul societăţii. Fiecare tânăr va contribui într-o anumită măsură la dezvoltarea societăţii din care face parte, fie că vorbim de comunitatea locală, de cea naţională sau de cea umană. Valorile care stau la baza educaţiei sunt reperele care dimensionează societatea de mâine, astfel că atunci când observăm lipsa promovării valorilor în detrimentul permanentizării unor pseudo-valori avem obligaţia morală de a semnala acest proces.

Proasta înţelgere a unor concepte noi şi lipsa unei veritabile dezbateri de idei au cauzat un îngrijorător fenomen de stigmatizare a viziunii societale de tip valoric. În altă ordine de cuvinte, toate valorile au aceeaşi greutate atât timp cât acestea nu ofensează vreun grup sau vreo categorie umană. Valorile care dăunează „împlinirii” personale – în termeni hedonistici –, sunt un afront adus individului-rege şi, în consecinţă, predispoziţia pentru valori este în mod tacit descurajată.

Dar nepromovând valorile nu cumva contribuim la apatia generaţiilor tinere prefigurând astfel un viitor incert pentru societatea de mâine? Oare nu este important ca tinerii să ştie că inteligenţa, perseverenţa, generozitatea, onestitatea sau cutezanţa sunt calităţi inestimate? Şi oare nu este important ca tinerii să mai ştie că aceste mărgăritare pot fi atinse doar în urma unui efort susţinut de acumulare progresivă a roadelor propriei „munci”?

Însă tocmai cultura efortului este tot mai puţin înţeleasă şi acceptată de către generaţiile tinere. Efortul şi/sau munca au devenit sperietoarea noilor generaţii care nu mai sunt dispuse să renunţe la „privilegiile” oferite de contingenţa imediatului. Civilizaţia timpului liber şi a plăcerii pare a fi singurul mod de viaţă acceptat de tineri.

Evenimentele din decembrie 1989 au înlăturat costrângerea statului totalitar astfel că noua orânduire aducea suflul de libertate care a lipsit României timp de aproape jumătate de secol. Ideea de libertate va fi însă prost înţeleasă prin excluderea responsabilităţii astfel încât iniţiativa promovării unei educaţii de calitate pălea în faţa „spălării pe mâini” a guvernanţilor puţin interesaţi de viitorul generaţiilor următoare. În acest context, tinerii au căzut pradă materialismului şi utilitarismului hedonist, cultul muncii – pentru sine şi pentru ceilalţi –, devenind exponat de muzeu.

Mai mult decât atât, personalităţile publice care ar fi trebuit să dea şi să fie exemplu au încurajat nemunca prin felurite scandaluri care, mediatizate peste măsură de către presă, au scos în evidenţă trăsăturile negative şi nu calităţile care teoretic i-au recomandat pentru respectivele poziţii.

În plus, unii reprezentanţi ai elitelor din diferite domenii, de la politicieni sau oameni de cultură până la manageri de firmă sau ziarişti, au demonstrat că poziţia în societate poate fi ameliorată pe căi ocolite, fără prea mult efort concret, instigând generaţiile tinere la felurite tertipuri pentru a eluda normele deontologice. Precedentele din ultimii ani sunt nenumărate: intelectuali consacraţi prin tehnica „copy-paste”, politicieni agramaţi şi incompetenţi, medici remuneraţi de două ori (de la stat şi de către pacienţi), profesori puţin deschişi la critică şi mai ales incapabili de autocritică, funcţionari ai instituţiilor publice „recomandaţi” de nepotismul sistemic încă tolerat.

Astfel de cazuri nu fac decât să stimuleze nemunca şi să ofere tinerilor o perspectivă inumană asupra vieţii. De ce? Pentru că în acest fel se perpetuează tendinţa conflictuală a omului sau, altfel spus, este hrănită rivalitatea potenţială de tip „homo homini lupus”. Insuccesul propriu poate declanşa dorinţa de ardere a etapelor şi de „propăşire” a propriului status social în detrimentul celorlalţi, de multe ori prin mijloace aflate la limita legalităţii.

Astfel ar putea să se explice impulsul generalizat de a obţine un loc de muncă cât mai bine plătit şi care să nu necesite prea multă „bătaie de cap” odată obţinut (eventual angajat la stat că e mai sigur şi reglementând cât mai puţine ore săptămânale de lucru), căci locul de muncă este un drept garantat care nu trebuie dobândit prin educaţie sau competenţă. În cazul în care societatea nu ne oferă un loc de muncă pe măsura aşteptărilor noastre cerem asistenţă de la stat (cei care muncesc plătesc oricum taxe şi deci este de unde!) sau emigrăm în stăinătate considerând că în România nu s-a auzit încă de meritocraţie şi ca atare devenindu-ne aproape indiferentă soarta propriei ţări.

Apetitul tot mai scăzut pentru lectura este o altă consecinţă a comodităţii din societatea contemporană. În epoca tehnologiei o căutare pe Google înseamnă informare iar a face cercetare pe internet nu poate fi considerat diletantism. Cine poate să mai conteste utilitatea formatorilor de opinie scoşi în prim-plan de trusturile media când a primi informaţia la domiciliu este un drept câştigat odată cu prăbuşirea regimului comunist? Civilizaţia timpului liber „a completat” natura umană,  lui „homo politicus”, „homo economicus” sau „homo socialis” adăugându-i-se „homo festivus”. Comoditatea personală trebuie să primeze în orice domeniu astfel că este dreptul meu să întreb dacă „muieţi-s posmagii”.

Lipsa conştientizării conceptului de „efort” este cauza simptomelor unei societăţii denaturate: inerţie (lipsa iniţiativei private), lene, indiferenţă şi atonie. „Quod in iuventute non discitur, in matura aetate nescitur”! Poate că dacă am fi dat mai mult credit acestui dicton latin şi am fi fost mai puţin iritaţi de constatările de tip valoric, cultura efortului ar fi fost preţuită aşa cum merită.

Un comentariu

  1. Ai dreptate si cred ca asta este punctul nevralgic al lumii in care traim. Ma gandesc insa ca mai mult decat cultura straduintei lipsesc criteriile diferentei.

    Lumea a fost intotdeauna formata din unii paturi sociale, unele mai sus si unele mai jos, iar aceste pături aveau intotdeauna o logica a lor oricât aceasta a devenit apoi nesuferita celor care ii doreau pieirea. Iar pentru a ajunge sa (bine)merite respectul celorlalti se impunea o anume straduinta. Chiar si cele mai rigide sisteme sociale aveau permeabilitatea lor. Razboiul era de pilda unul din acele moment cand (unii dintre) cei indrazneti (de bine sau de rau) puteau sa se ajunga. E e vorba cumva de emancipare, de ascensiune sociala, la limita de parvenire. Nu erau neaparat lucruri principiale dar de regula erau criterii de acceptare sociala.

    Acum, modernitatea a venit cu un nou sens al diferentei sau al lipsei de diferenta. Cucoanele, de pilda, ajunse intempestiv doamne au ajuns sa se intretina per-tu cu coafezele, cu precupetele, cu … oricine. Barbatii la fel. Au familiarisme ce depasesc complezenta cu oricine. Chestiunea este ca si unii si altii pleaca de la premiza ca pozitia lor sociala nu depinde de vre’o straduinta anume ci pur si simplu de noroc.

    In tarisoara noastra draga lucrurile astea au inceput mai demult, si anume de cand criteriile de acceptare sociala au fost alterate de comunisti. Dar si comunistii inca tineau la diferente doar ca le ideologizasera. Nici societatea nu era gata sa treaca in lumea egalitatii. Inca mai exista clasa a II-a la tramvai, iar lumea mahalalelor inca era o lume excentrica fata de mersul timpului. Dar economia de piata a rezolvat aceasta. Nu mai exista diferente. Si daca nu mai exista diferente nu mai exista nici straduinta.

    Pe vremuri existau oameni considerati parveniti. Erau oameni fara scrupule care dadeau din coate, se urcau pe cadavrele semenilor lor numai sa parvina. Dar nu asta ii identifica pe ei. Ei erau identificati de ceilalti, de cei in randul carora aspirau sa parvina si care observau incalcarea normelor sociale. Ei erau cei care strambau din nas la noii veniti, ei comentau, ei ii marginalizau, &c. Ei bine parvenitii de azi nu mai sunt parveniti pentru ca nu exista acesti oameni care sa poata sa ii indentifice. La limita toti sunt parveniti sau niciunul.

    Si scoala are un rol anume in povestea asta. De pilda, inca din anii 70 lumea romaneasca scolara a inceput sa consume conspecte, sinteze &c. Ce facea sinteza respectiva?… te facea sa pari un om citit fara insa straduinta de a citi respectivul roman sau textul care facea subiectul acelui conspect. E o forma de parvenire. Si surprinzator este ca nici profesorii nu au mai fost capabili treptat sa deoseabeasca un elev care citeste de unul care si’a invatat bine conspectul/referatu/sinteza. Probabil ca a fost efectul producerii de profesori in masa, profesori necesari decreteilor.

    Astazi… dupa cum vad eu treaba cum sta traim in cea mai buna dintre lumi… asta este adevarat pentru o buna parte a populatiei. Numai ce ma gandesc la maidalene pe unde azi se ridica triumfatoarele mall-uri, la mahalale sinistre, la barbutul si rișca de la marginea trotuarelor, la lumpen-proletariatul din astefel de cartiere. Nu, nu erau asa de marginale cum s’ar crede. Numai in spatele Polivalentei ce mlastina sociala era… sau pe la Tmpuri noi ce peisaje parca scoase din sf-uri catastrofice. Toti oamenii astia s’au emancipat. Au masini scumpe, au plasme, au un nivel de trai pe care neam de neamul lor nu l’au avut. Ba chiar au chiar si dimploma de la universitatea Gigi.impex.srl de la ei din cartier. Meritau ? Au facut ceva pentru asta ? Nu. Dar ei nu pot judeca asta. Eu considera ca merita. Ei considera ca au fost sarguinciosi, ca au „tras” la greu. Ei de fapt habar nu au ce este aceea o universitate. Nu au vazut nici una in viata lor. Dar nu sunt ei de vina. Ei s’au prezentat cu incredere si buna credinta la „universitate” si s’au inscris, au dat examene… au avut poate chiar si emotii.

    Unde am ajuns… am ajuns ca nimeni nu mai stie ce inseamna diferenta. Nici chiar universitatile. Nimeni nu poate spune in mod calar „Domnule/Doamna, acest text este mizerabil” sau „este plagiat”. Nu exista o instanta care sa aiba criteriile diferentei. De aceia si „marea” reforma s’a bazat pe o mica contrabanda de valori. Erau puse revistele ISI sa faca diferenta. Acum :-) bineinteles ca romanii obisnuiti deja cu totala egalitate…. au inceput sa isi produca singuri revistele lor ISI si cred ca in cati’va ani va ajunge si Arici Pogonici ISI.

    Unde vroiam sa ajung… fara diferenta, nu avem straduinta, si nici oameni harnici si silitori, si asta pentru ca nu avem un sens in care societatea merge, un sens in care cei activi doresc sa isti vada recunoscute meritele. Politica e doar un exemplu. Nu exista nici un plan pentru tara asta, nici o viziune pentru cum trebuie sa arate societatea pentru ca nu exista criterii ale diferentei. Cu alte cuvinte, in piata de tarani precupetele/precupetii nu mai sunt in spatele tejghelei neaparat. Ei/ele pot ajunge „pe sticla” sau chiar in parlament (experimentul OTV este ilustrativ). Nu mai exista o prapastie ontologica intre unii si altii. Si atunci nu mai exista nici o speranta de schimbare, cred eu.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *