Ştiu ce îmi veţi spune. Ploaia înseamnă şi abundenţă, binefacere, binecuvântare pentru agricultură (când nu se lasă cu grindină) etc.
Când plouă, însă, Bucureştiul pare şi mai urât. Poate acum este cel mai urât. (Acum, ca şi la momentul când zăpada se mai topeşte şi se face neagră). Nu doar că se inundă, că se aglomerează ca nicăieri, căci mulţi dintre noi folosesc autovehiculul ca umbrelă, că te împiedică să te relaxezi în parcuri, dar acum ies la iveală mici ticăloşii ale edililor, ale noastre până la urmă, căci îi validăm – la propriu la fiecare 4 ani sau indirect prin statul acasă, pe principiul „toţi sunt la fel“ (sau apelând la nu mai puţin perniciosul „eu nu aleg niciodată răul mai mic“, uitând că de fapt asta facem din 1990 încoace şi că democraţia înseamnă partide; mai multe partide. Nu unul; sau unul dominant).
Edilii, primarii, consilieri etc sunt percepuţi drept locomotive electorale; drept factori principali de mobilizare la vot. Şi se comportă ca atare. Pentru asta, nu oferă doar zahăr, ulei etc, ci vor să impresioneze electorii. Cu parcuri (re)novate, (re)inaugurate. Un parc care se pretează „modernizării“ este împrejmuit în decembrie. Apoi, „absolut întâmplător“, chiar la momentul începutului de campanie electorală – pentru euroalegeri – (la 27 aprilie, să zicem) lucrările de renovare demarează! Şi vor fi gata – probabil – în ultima săptămână de campanie. La fel şi cu alte lucrări, din zona şcolilor etc.
Sigur că există şi elementul imprevizibil. Muncitorul românesc nu gestionează foarte bine „lucrul cu pământul“, ca omologul lui din occident. Se sapă – uneori şi aiurea – iar pământul e lăsat de izbelişte. Iar în România… mai şi plouă. Rezultă o mizerie de nedescris.
Mizeria asta – la propriu, dar şi umană, morală, politică – se repetă o dată la patru ani; ba chiar mai des. Vom înghiţi noi, ca electori, această mizerie la infinit?
