Să fi trecut câţiva ani buni de când m-am nimerit, într-o vacanţă de dinainte de Paşti, la ţară. Mă aflam la Dăbâca, împreună cu Diana. Ne găzduia bunica ei, o femeie harnică, sfătoasă. Eu citeam, Diana pregătea cina. Legumele se rostogoleau pe masă, bunica făcea focul. Se însera. Nu aveam televizor, baie sau apă caldă, dar nu le simţeam lipsa. Le suplinea ori chiar le făcea, uneori, de-a dreptul uitate radioul bătrân din colţul camerei, de lângă pat. Îl deschisesem şi în seara aceea. Cursorul era, ca de obicei, lăsat pe frecvenţa Radio România Actualităţi. Am ciulit urechile, rula un program special de Paşti – interviuri, documentare şi, mai presus, eseuri radiofonice în care mă întâlneam cu autorii mei de căpătâi, ascultându-i cum dezbat ei problematica religioasă. Fără pic de emfază, fără frazeologii pompoase ori academice, care să scurtcircuiteze urechea ascultătorului mediu. Vibra nestingherit, în vocile şi în eseurile acelea radiofonice, sentimentul suav şi incert al credinţei. Am rămas surprins de simplitatea abordării jurnalistice. Cât de greu ne este uneori a fi simpli! …A fi lipsiţi de zorzoane stilistice şi eliberaţi de conjuncturi strivitoare.
Mi-l aduc aminte pe Î.P.S. Andrei Andreicuţ, pe când era încă la Alba-Iulia, coborând de pe treapta amvonului, la finalul unei vecernii din prima parte a postului Crăciunului, direct printre mireni şi, înainte de a se pierde printre ei, oferind tonul şoptit al unei colinde care în secundele următoare se răspândi, vorba lui Negruzzi, „ca o schinteie electrică”, în toată catedrala: Ce ve-de-re mii-nu-naaaa-tăă… În ochi i se citea simplitatea, radia. Dirija din priviri călătorii osteniţi şi înfometaţi de binecuvântările colindei.
Acelaşi sentiment al simplităţii mă încerca şi atunci, la Dăbâca, în pragul sărbătorii pascale, ascultând radioul împăienjenit al unei odăi vechi de un secol, cu pereţii afumaţi pe care ştergarele încremenite atârnau deasupra icoanelor. Aceleaşi icoane naive, în care divinitatea îşi îngăduia, într-un exces de ludic, să apară cu nasul strâmb, cu fruntea deformată, cu obrajii dilataţi de parcă ar fi prinsă într-un moment nepotrivit când tocmai molfăia satisfăcută din bucatele de pe masă.
Săptămâna Patimilor îmi pare a fi, de departe, centrul ostenelii şi al înduhovnicirii creştinului ortodox, groapa cea adâncă şi groaznică din care credinciosul poate, însă, extrage miezul, esenţa, rostul şi Raţiunea actelor sale de credinţă, adică al acelor fapte şi atitudini care îl fac să pară nebun, retrograd, defensiv şi nătâng în ochii „deştepţi” ai scepticilor de serviciu.
Vin Paştile… Paştile Domnului, Paştile… Mă aplec şi eu peste Groapă să-i adulmec adâncimea. Aştept învierea moartei mele şi viaţa veacului ce va să vină.