La Grande Bellezza, regizat de italianul Paolo Sorrentino, este un omagiu adus Romei, dar si „greilor” care au ajutat la clădirea imaginii pe peliculă a capitalei italiene. Jep Gambardella își serbează aniversarea de 60 ani cu o petrecere extravagantă, un cocktail de muzică eurotrash, bannere cu Campari iluminate, Colliseum și melancolie. În orice alt context, probabil că aș descuraja îmbinarea celor patru elemente, însă, lui Sorrentino îi iese, reușind să realizeze unul dintre cele mai bune filme ale anului. Odată un scriitor promițător, cu o carte de succes publicată în tinerețe, Gambardella este un jurnalist de ocazie, care se învârte prin cercurile mondene, căutând ceva mai profund, dorind să extragă ceva general, uman din oamenii pe care îi întâlnește. Personajele sunt fascinante și transmit o anumită intensitate, deși unele sunt parcă ieșite din tabloidele notorii ale italienilor.
Sorrentino îi atribuie personajului principal postura de flaneur, plimbăreț prin spațiul urban, pe care Walter Benjamin, la începutul secolului XX, a anunțat-o a fi reprezentativă experienței moderne. Însă flaneurul nu este doar o scuză de a reprezenta într-un mod observațional aspectul urbei, el redând însăși experiența, subiectivitatea de a trăi într-un oraș în schimbare, luat sub asaltul culturii impuse de comodificare și consumerism.
Dupa cel de-al Doilea Război Mondial, neorealismul italian a mutat cinematografia în stradă ca mișcare împotriva filmelor fasciste și pentru a surprinde puterea devastatoare a războiului, care nu ar fi putut fi recreată în studiouri. Trilogia neorealistă a lui Roberto Rossellini a fost printre operele care au dat tonul acestei mișcari. Pentru a reda orașul ca spațiu fizic, social și psihologic această mișcare s-a folosit de flaneuri, plimbăreți care au o viziune unică asupra unui anumit aspect al orașului datorită marginalizării lor. Această marginalizare poate fi socială sau, ca în cazul lui Gambardella, provocată de neliniștea interioară, datorată unei crize existențiale. Gambardella, care parcă este versiunea secolului 21 a personajului din La Dolce Vita a lui Fellini, este prins între meschinăriile, iluziile și aroganța înaltei clase romane pe de-o parte, și dorința de profunzime, de libertate, de găsirea (sau regăsirea) unui sentiment legat de o iubire din tinerețe pe de altă parte.
Singurul lucru deranjat pentru unii ar fi voice-overul lui Gambardella, prin care transmite aceste stări, monoloage cu notă poetică, care pot aduce a un film voit de a fi cu „pretenții”. Într-adevăr este mai greu să comunici aceste stări doar printr-un montaj de imagini și poate ar fi alienat ceva din public. Însă, date fiind opulența și inutilitatea așa zisei nobilimi cu care filmul se joacă, uneori adoptând un ton ironic asupra acestora, alteori prezentându-le ca un fapt dat al Romei, tonul melancolic al lui Toni Servillo, care îl interpretază pe Gambardella, nu duce filmul în ridicol, ci tocmai opusul.
Deși filmul și-a avut premiera în cadrul competiției de la Cannes, a fost dat la o parte din rândul preminaților, făcându-i-se însă dreptate la European Film Awards, unde a câștigat premiul pentru cel mai bun film european al anului. Este un film care îmbată, elevând viziunea asupra propriului oraș preț de câteva minute după ce ieși din cinematograf. Oare cum ar arăta flaneurul bucureștean? Din păcate, filmul nu a fost distribuit în România, însă recomand DVD-ul ce va ieși în ianuarie pe Amazon.
Da, La Dolce Vita al secolului XXI. O comparație foarte frumoasă.