Prin anii 1990 se discuta, cu oarecare patos, despre cum poate apărea spiritul capitalismului într-o țară ortodoxă, lipsită adică de etică protestantă. Sau despre ciocniri ale civilizațiilor. O bună ocazie pentru intelectuali și specialiști de toate felurile de a se (re)ordona în tabere opuse: “moderniști” vs. ”tradiționaliști” sau “naționaliști” vs. ”europeniști”. Unii au găsit locuri intermediare între fronturi. Între timp polemicile acestea ne apar ca plicticoase și învechite.
Astăzi, dezbaterea publică despre “calea” pe care trebuie să o urmăm, mai exact perspectiva unei a treia căi, pare să fi dispărut. O variantă sau alta de teorie a modernizării domină imaginarea dezvoltării naționale (sau comunitare, regionale etc.). Mai timid, unii vorbesc despre “modernități multiple”.
Teoriile modernizării presupun trecerea de la forme – economice, sociale sau culturale – “tradiționale” la unele “moderne”, printr-un proces de diferențiere și transformare. Ideea este, în mare, a unei concomitente înaintări a modernității și retrageri a tradiționalului. Aceste teorii presupun o modernitate relativ omogenă și evolutivă. Toată lumea a ajuns sau se străduiește să ajungă cam la același mod de a funcționa social, politic și chiar cultural.
Este însă tot mai dificil să susții universalitatea unei modernități născute în lumea nord-atlantică. Toată istoria colonialismului european dublată de criticile modernității venind din zone politice și teoretice foarte diverse – de la (neo)marxism la teoriile de tradiție contra-iluministă – fac aproape nefrecventabilă teoretic această perspectivă asupra modernității.
Teoriile modernizării sînt aproape nefrecventabile fiindcă la fel de dificilă pare să fie renunțarea la ideea unei modernități integratoare. Majoritatea teoriilor dezvoltării de astăzi se feresc să enunțe partea de teorie a modernizării ce le susține pentru a trece, în viteză, la partea mai tehnică. Ele se bazează, însă, implicit, pe acest fundament. Atracția teoriilor modernizării stă în faptul că ele legitimează intervenția, că fac ca reforma – radicală sau nu – să pară posibilă și chiar necesară, naturală. Oricine vrea să poată programa și re-programa socialul are nevoie de o modernitate clară și ușor recognoscibilă. Mai exact spus, oricine vrea să fie văzut ca deținător legitim al puterii reformei, are nevoie de o teorie a modernizării.
Modernitățile multiple se nasc, la fel ca multe din teoriile modernizării, din Max Weber. Din două lecturi diferite a marelui sociolog german. Una pune accentul pe “raționalizare” ca dimensiune centrală a modernității. Cealaltă – filtrata prin teoriile lui Karl Jaspers și, ceva mai recent, Shmuel Eisenstadt – pe comparațiile dintre religii, culturi, istorii și economii la scara întregii lumi.
Una din diferențele majore ale modernităților multiple față de teoriile modernizării este bagajul istoric-interpretativ imens pe care îl presupun. Sînt mult mai sofisticate și mai aproape de realitate dar mult mai greu de mînuit, mult mai greu de folosit ca legitimare a intervențiilor reformatoare.
Au însă alte calități ce au fost destul de repede identificate de unii sociologi de pe la noi. Permit nașterea unei mici piețe a “modernităților” greu de controlat. Cine te poate contrazice cînd spui ca în România există o modernitate retro-activă, refractară, refractată, tendențioasă, nostalgică, carnavalească, cosmică, telescopată, dialectică, paraplegică, fracturată, funambulească, precară, liminală ș.a.m.d. ?
Se pot face chiar jocuri de societate – să inventeze fiecare cîte zece posibile modernități pornind de la literele alfabetului. Sau jocuri de băut – la fiecare modernitate găsită trebuie băut un pahar. Unele “modernități” pot fi însă utile și altfel. Cred că, de exemplu, modelele folosite pentru interpretarea peripețiilor republicii de la Weimar se potrivesc destul de bine cu istoria noastră interbelică, că “modernismul reacționar” poate fi interesant și pentru România dacă îl înțelegem ca parte a unei modernități multiple.
Problema majoră a modernităților multiple constă în lipsa unei teorii închegate. Aceste modele au atîta valoare cîtă interpretare istorică conțin. Atunci cînd le tratăm ca pe “teorii ale modernizării” – ce au o teorie clară, chiar dacă ideologică sau simplistă – dau naștere non-sensului. Acesta este motivul pentru care modernitățile multiple inventate pe la noi se reduc, de cele mai multe ori, la o prezentare a teoriei “formelor fără fond” într-un limbaj conceptual pe care să îl înțeleagă “străinii”.
Formele astea fără fond sună foarte bine la început. Tot ce nu merge cum ar trebui, imitațiile, împrumuturile cu efecte caraghioase par sa fie forme fara fond. Combină o analiză serioasă cu capacitatea de a da exemple foarte spectaculoase. Eminescu și Caragiale par să se înțeleagă de minune prin formele fără fond. La mijloc este, însă, o șmecherie politică sau strategică. Este un fel de quid pro quo.
Teoria clasică (fin-de-siècle și interbelic) a “formelor fără fond” substituie clasa de mijloc țărănimii. În loc de a confrunta frontal problema țărănească – ce presupunea redistribuiri masive de proprietate, schimbări politice și economice cu rezultate nesigure sau periculoase pentru elita legată de stat – se discută despre existența și componența clasei de mijloc. Tocmai fiindcă intervenția asupra masei rurale este complicată și periculoasă sau presupune un orizont temporal ne-controlabil.
Accesul la semi-inexistenta clasă de mijloc este mult mai simplu. Statul are o priză directă prin intermediul administrației, a băncilor și industriilor protejate și a sistemului de educație. Problema nu mai este cea a unui stat aflat în fața unor populații pe care, încă în 1907, trebuie să o bombardeze ca să o poată guverna – ci lipsa unei clase de mijloc românești care ar media și întregi corpul național sub administrarea binevoitoare a statului. Discursul despre componența (etnică) a clasei de mijloc este fundamental pentru crearea națiunii ca corp în care țăranii pot fi așezați într-un cadru “organic” și, deci, pacificați. Partea de politică culturală a acestei strategii politice mai ample este teoria “formelor fără fond”.
Această teorie a supraviețuit dispariției țărănimii, transformărilor socialiste și post-socialiste și, cîrpită cu un pic de teorie socială de prin alte părți, își continuă activitatea, șontîc-șontîc, în tot felul de discursuri academice despre identitate națională și europeană, globalizare și dezvoltare, dînd aparența unei cunoașteri mai profunde, mai local-autentice decît cea a teoriilor modernizării (sau a globalizării).
Diferența, majoră, față de fin-de-siècle si interbelic, este că astăzi este mai mult o șmecherie academică decît una de strategie național-politică. De unde și aerul obosit și obositor.
