La Sfântul Aşteaptă!

Astăzi nu se fumează. Mâine da!… Îmi amintesc de sloganul ăsta scris pe o coală de hârtie „trasă la xerox” şi pusă undeva în faţa autobuzului de navetişti, la şofer. Era pe la sfârşitul anilor ’80! Retorica învinse viciul. Fumatul dăuna şi atunci sănătăţii, însă restricţia din autobuz nu se baza pe asta! Îi construia celui tentat să aprindă o ţigară un astăzi continuu, un prezent fără de sfârşit şi speranţa pentru un mâine care nu avea să vină niciodată…

Promisiuni şi iluzii împachetate în ambalaje retorice mai bune sau mai proaste ne sunt servite în fiecare zi. De doi ani merg la birou cu metroul. Într-un oraş cu străzi atât de aglomerate precum Bucureştiul, metroul este de departe cel mai eficient mijloc de transport. Cred că asta au avut, în primul rând, în minte şi cei care au decis că extindă reţeaua metropolitană. La început s-a vorbit mult, apoi a început ceva timid. Dar înainte să mişti firul de praf trebuie să-ţi afişezi intenţia. Şi asta se face prin panouri de informare. Sunt aceleaşi panouri pe care le văd de doi ani, în fiecare dimineaţă.

Cetățeanul trebuie să știe ce i se pregăteşte şi, mai ales, să ştie de când! Dacă este să socotesc după momentul apariţiei banerului, trei ani se împlinesc la anul. Dar nu trebuie calculat aşa! Trei ani trebuie socotiţi începând cu fiecare moment în care îl citim… Cei trei ani nu se vor termina niciodată, pentru că nici nu au început!

V-aţi gândit că astfel de mesaje au o logica ascunsă, că nu vorbesc deloc despre o viitoare staţie de metrou, ci sunt o meditație despre timp? Dar despre un timp pierdut fără rost, despre un timp care trece şi în care nu se întâmplă nimic, despre un timp care înseamnă promisiuni, iluzii şi mai ales complicitate cu propria neputință.