XVIII
Să te asemăn cu o zi de vară?
Mai blândă şi mai potolită-ţi este firea:
Căci vântul aspru mugurii de mai doboară
Şi verii mult prea scurtă-i stăpânirea:
Când chipul soarelui prea tare dogoreşte,
Iar alteori uşor se-nnegurează,
Şi se va stinge tot ce azi ne-ncântă
De-i întâmplării rob ori sorţii fir urmează.
Dar vara ta eternă va rămâne
Cu toată strălucirea ei întreagă,
Iar umbra Morţii nu te va supune
Că-n aste rânduri-mi vei fi pururi dragă.
Cât timp trăi-vor oameni pe pământ
Prin ale mele versuri nu vei pieri nicicând.
CXXX
Ca soarele ochii iubitei nu-s,
Roşeaţa buzelor o-ntrece dar coralul
Şi de-i zăpada albă, i-s sânii cenuşiu ascuns,
Iar fire aurii de-i părul, ale ei fire sunt precum catranul.
Văzut-am roza mătăsie-n roş şi alb,
Însă nicicând obrajii înfloriţi;
Şi ştiu că sunt parfumuri mai lesne de-ndurat
Decât a ei suflare să o simţi.
Şi-mi place s-o aud vorbind
Chiar de cunosc al muzicii răsunet mai plăcut;
Şi n-am văzut zeiţă pamântul atingând,
Dar ştiu c-a mea iubită păşeşte cu avânt.
Şi-n toate astea văd iubirea mea aparte
Când plăsmuirea poartă-al său chip prea departe.
Traducere de Iulia Vladimirov.
