Atto d’amore, il mio. (Pasolini)
Așteaptă.
Înainte de a începe, trebuie să stabilim câteva lucruri.
România nu e „cântecul răgușit al unei păsări prinse în laț”.
România nu e o insulă de latinitate etc.
România nu e o icoană.
România nu este sfântă. Nici vorbă de asta.
România nu e „Trei culori cunosc pe lume” sau „Deșteaptă-te, Române”.
România nu este o fatalitate. Nu mai mult decât Armenia, în orice caz.
România nu e un borcan spart din care se scurge dulceață de corcodușe.
România nu e membrul fantomă în care mai bine nu te sprijini.
România nu e de o disperată vitalitate.
România nu e o bicicletă cu lanțul căzut.
România nu e un baros și nu e un ciocănel.
România nu își umilește minoritarii, nu îi tratează ca pe niște bolnavi incurabili.
Țiganii și pederaștii sunt frații noștri.
Fucking bastards.
România nu e un dovleac umplut cu dinamită.
România nu e obsedată de felul în care o văd alții.
România nu se baricadează în aceleași vechi povești de adormit naivii.
România nu e o fereastră aburită spre curtea interioară a unui spital de nebuni.
România nu se bâțâie ca un copil handicapat, în ’90, la Cighid.
România nu e niciunul dintre aceste lucruri.
Vreau să-ți vorbesc din inimă, dar în ce limbă?
Nu îmi da drumul și nu mă lăsa
să mă bâlbâi.
Vom învinge.
