Noi asigurări medicale: poveste din viitor!

no images were found

Am zis de pe vremea studenției că vreau să mă mut din drumul de tabară, dar tot aici am rămas. După douăzeci de ani, s-a pus în funcțiune și linia 5 a metroului. Acum, însă, nu-mi mai permit. Un mijloc de transport, altă-dată comun, este acum folosit exclusiv de către oamenii politici. Noi, ceilalți, folosim doar RATB-ul, fie terestru, fie aerian. Schimbăile astea au intervenit pe fondul îngrijorării publice în legătură cu paralizarea metropolei prin numărul exacerbat de mașini. Noxe, aer irespirabil, reducerea zonelor pietonale, a zonelor verzi în detrimentul parcărilor. S-a dat o ordonanță de urgență, s-a pus în aplicare, toată lumea s-a supus, primind despăgubiri de la stat, în funcție de anul de fabricație al mașinii. Ceea ce era odată Groapa de gunoi de la Glina e acum Groapa de mașini. Ce a mai rămas, pentru că majoritatea au fost strivite și puse pe vapoare pe Dunăre către Germania. Acum nu mai strigă nimeni pe sub geamuri: „Fier vechi, luăăăm”. Uite așa, Bucureștiul s-a eliberat dintr-o dată. Dar cerul a fost cucerit. Linii de tramvai care îți trec pe sub geam, peste cap, scări rulante care se deschid în mijlocul bulevardelor, stații de tramvai la balcon, uși la balcon, ferestre cu grilaje de oțel.

Mda. Și ieri am fost și eu ca tot omul la doctorul de familie să-mi dea o trimitere, doctor care are cabinetul în Panduri. M-a căutat în baza de date și mi-a spus că nu poate să-mi dea trimiterea, pentru că nu mai figurez pe lista de asigurați. M-a informat că îmi va da cu mare plăcere, dar m-a sfătuit să revin zilele următoare la cabinet, după ce voi merge la casa de asigurări, cu sediul în Țitețica. Acum, întrebarea mea a fost: Țiței- ca-ce? Habar nu aveam unde era. Nu prea făcusem eu cunoștință cu doctorii în tinerețile mele, cu atât mai mult, cu case de asigurări de sănătate publice. Acum era singura variantă. Adio sistemul privat de asigurări medicale. Doctorița mi-a oferit o hartă cu adresa și programul cu publicul al casei. Era aproape de ora 14, pe foaie scria că ăștia la 14 închideau, în afară de joi.

Azi nu era joi. Îmi uitasem buletinul european și pașaportul biometric la mine, neatenție care m-a costat o amendă în RATB, căci nu am putut demonstra că abonamentul european de transport era al meu. A trebuit să amân „petrecerea” pentru mâine. Alt drum, altă distracție.

Azi-dimineață, am plecat cu Ene pe la gene, să fac față celebrei cozi de așteptaci din fața porților de oțel a casei de asigurări. Când am urcat în tramvaiul 5, era cam aglomerat, n-am stat să mă uit la oameni, doar la buzunare. Tramvaiul a staționat cu sunetul unui tren care oprește-n gară, ușile s-au deschis vibrând ca cele de la metrou înainte de deschidere și semi-întunericul le-a dat piept călătorilor care se îmbrânceau pe scările rulante. Neavând pe unde să cobor, în timp util, pentru a ajunge înaintea celorlalți, am făcut un dublușurub prin gaura de aerisire și când să sar, ce să vezi?! O priveliște care m-a făcut să mă întreb: Eu unde am trăit până acum?! Toată lumea din tramvai se îndrepta spre sediul Țițeica. Clădirea metalică se întrezărea în beznă. Două trupe de gardieni dădeau ture pe acoperișul clădirii, pentru a păzi birocrații de posibili atacatori, așa cum s-a întâmplat anul trecut.

Un salariat, cu ani grei de muncă în spate, nu mai figura în baza de asigurați, nu din cauza firmei unde lucra, ci din cauza casei, care îi solicita primele patru fluturașe de salariu de când se angajase. Bineînțeles că omul nu le mai avea. Avea pașaportul biometric, cu toate datele, dar degeaba. A încercat în nenumărate dăți să vorbească cu ei, să le explice că nu e normal, că nu le are, că poate să aducă adeverință de la muncă. Răspunsul final al birocraților era același, de fiecare dată mai sec și mai robotic: „Cele patru fluturașe de salariu! Cele patru fluturașe de salariu. O zi bună!”. Bolnav de cancer, omul a decis să-și facă dreptate. A făcut rost de o mitralieră de la rușii din Piața Obor, s-a urcat în tramvaiul aerian și s-a aruncat cu parașuta pe acoperișul casei de asigurări. Măcel. De la cel mai mic birocrat, înfipt pe veci în scaun, până la ăla mare care trăgea bășini în somn pe un scaun cu vibro-masaj de la birou. Uite, așa au fost scoase la lumină noi locuri de muncă de la stat, dar pe același sistem ca acum două decade: postul a fost scos azi, dar concursul s-a dat ieri.

Treaba e că pe mine nu m-au surprins malacii ăia de pe acoperiș care dădeau târcoale pentru siguranța slugilor statului. Mi-a înțepenit privirea la nivelul solului. La călătorii care ieșiseră din tramvai. În ciomege, bâte și măciuci. Șchiopătând, cu dârezenia oamenilor sănătoși. Pentru o secundă, m-am simțit prost că eu mergeam să-mi refac asigurarea doar pentru a-mi recolta ulterior niște probe de sânge, când alții abia se mai târau ca șerpii până la mama dreacu’, pe o stradă uitată de soare, oameni și pisici. Mi-am luat inima în dinți și am sărit de pe plafonul tramvaiului, cu gândul să ajut pe cineva. M-am apropiat de o fată șchiopătândă. Ea s-a arătat interesată de suportul meu, în a-i căra o cutie rece, cu gheață. Înainte de a mi-o înmâna, m-a înștiințat să am mare grijă, deoarece are acolo fostele rotule. Mi-a povestit că și le-a schimbat cu altele noi, pentru că cele vechi sunt „proeminente, cu cute verticale care se lasă urât”.

Mda. E și asta o chestie la care, recunosc, nu am avut timp să mă gândesc. N-am vrut să par ca o persoană demodată, dar m-am întrebat în sinea mea de ce le mai căra pe cele vechi. Inteligentă, ea a înțeles și m-a lămurit: „Cele noi, deși sunt mult mai ferme și simetrice, m-au lăsat baltă. Doctorul estetician, pe care îl consider ca pe un tată, creator, și-a dat seama la timp că rotulele noi au o predispoziție spre artroze, de câte ori stau mai mult de patru ore în cabina de bronz. Acum m-am decis să revin la cele vechi și trebuie să fiu cu ele la mine, până la interschimbare, pentru a face Casa o evaluare a pierderilor și a încasărilor de pe urma asigurării mele, dar și pentru a aprecia pe bursă noile rotule.” Apoi s-a oprit din mers, a oftat obosită și a lăsat cutia cu gheață pe trotuar. Când să mă aplec să o ridic, din față venea cu viteza metroului, rostogolindu-se, sânul unei alte fete, împreună cu țipătul ei: „Prindeți-l, vă roooog! Este cel cu silicoooon!”.

Toți au început să dea cu ciumegele după el, pentru a-i reduce din viteză, până când s-a proptit într-un stâlpișor de fier de pe trotuar. Prietenele ei au sărit la gâtul ei cu încurajări și vorbe calde. Nu prea multe, pentru că se grăbeau si ele, cu sânii, cu rotulele, sau cu buzele de cauciuc. Dar cu frica-n sân, desigur, pentru răspunsul negativ pe care ar fi putut să-l dea casa, nemaiputând să acopere cheluielile pentru a doua, a treia, sau chiar a patra, a cincia intervenție chirurghicală de mărire, de rectificare, de renunțare la desperare. Nici nu vreau să mă gândesc ce cărau alții în cutii.

Statul, ca întotdeauna, cu predilecție, cel român, după modelul importat din Suedia, a început să acopere asigurări pentru astfel de probleme de sănătate. Într-un interviu, Ministrul Sănătății,  aflat la al V-lea mandat, a declarat: „Întotdeauna ne-am preocupat de problemele majore de sănătate și tot n-am rezolvat nimic. De ce? Pentru că uităm să ne uităm la detalii. Uităm să vedem de unde poate pleca o mare problemă. Trebuie vindecate cauzele și nu efectele. Nu ne permitem să mai trăim lângă oameni pesimiști și frustrați. Avem nevoie de oameni sănătoși, iar o stare de bine o vezi pe un chip, pe un trup frumos, emancipat, feminin.”