Perioada interbelică românească pare uşor de reperat temporal şi geografic. Este ceea ce se întamplă într-o zonă anumită, delimitată de un stat naţional nou format şi situată, în timp, între cele două războaie mondiale. Pentru cei ce trăiau atunci nu exista însă interbelicul, ei nu se puteau vedea ca fiind „interbelici”. Imaginea aceasta tip container este creată de sus şi din cu totul alt timp. Pare banal, dar în felul acesta se deschide calea spre mai multe „interbelice”, spre mai multe proiecţii fantasmatice şi formule de continuitate şi ruptură istorică.
Interbelicul este altul după 1945, altul în anii 1970 sau 1980, altul în anii 1990. Doar la acesta din urmă – şi la subspeciile lui aflate deseori în competiţie – mă voi referi aici. Varianta principală a anilor 1990 este una ce ajunge la noi prin intermediul exilului: Eliade, Cioran sau Ionesco devin figuri întemeietoare ale culturii române moderne prin ricoşeul recunoaşterii occidentale. Li se adaugă Noica – cel ce are o continuitate locală de şcoală şi a cărui elevi devin figuri importante în lumea culturală post-decembristă. Anii 1990 sunt momentul absorbirii şi imaginării unui interbelic filosofic, eseistic, oarecum magic. Figura lui Nae Ionescu şi aventurile legionare ale unor eroi culturali vin să întărească aura fascinantă, ocultă uneori, a interbelicului – obiect al dorinţei pentru cam toată lumea care citea pe atunci – de la elevi de liceu la intelectuali şi oameni de cultură din România post-decembristă.
Ceva mai târziu intră în competiţia interbelicelor şcoala de sociologie a lui Dimitrie Gusti – ce are, cel puţin aparent, trăsăturile unei modernităţi mai clare şi sistematice, a unei modernităţi reformiste şi ştiinţifice – fără să fie însă pur tehnică sau instrumentală. Un fel de interbelic cultural-ştinţific dar fără ambiguităţile magiei literar-filosofice (şi politice). Este o încercare de a folosi energetica filosofico-estetico-magică a primului interbelic negându-i însă chiar ambiguitatea constitutivă. Interbelicul sociologic pare să fie, pe moment, într-un fel de simbioză ostilă cu cel filosofico-eseistic. Depinde de el pentru a exercita interes, pentru a fi văzut ca interesant şi fascinant, dar trebuie, în acelaşi timp, să se distanţeze, pentru a-şi păstra structura modernist-ştiinţifică şi diferenţa specifică ce îl pune pe grila de competiţie a trecuturilor.
Între timp, aşa cum orice fantasmă culturală îşi invocă serii de contra-fantasme, au apărut şi încercările de dezvrăjire radicală a interbelicului – ce este catalogat ca fiind extremist, anti-semit şi nemodern sau extremist, anti-semit dar foarte modern. De obicei însă aceste dezvrăjiri nu reuşesc decât să creeze alte fantasme sau re-vrăjiri secundare – doar că pe partea demonomagiei şi a magiei negre.
Există varianta, ceva mai recentă, pornită dinspre o istoriografie de inspiraţie braudeliană, de a nega interbelicul. Nu s-a întâmplat nimic serios din perspectiva la longue durée, nici macar din cea a timpului structural aşa ca interbelicul nu există. Acest tip de abordare aduce la viaţă o fantasmă fără conţinut, o structură fantasmatică goală. Nu explică fascinaţia prezentului cu „interbelicul” ci enunţă, cu autoritate, că, de fapt, nu există fascinaţia – sau că, dacă există, ea nu are nicio însemnătate. O concluzie ce ratează, în numele unor teorii istoriografice banale, toată partea distractivă din jocurile anacronice ale interbelicului cu timpurile şi oamenii de după 1990.
Mai există şi o altă variantă de văzut intebelicul: o „istorie critică” ce pune accentul pe amestecul de tehnicizare şi magie politico-culturală şi pe apariţia unor zone de expertiză şi modernitate socială. Apariţia sociologiei, demografiei, eugeniei, teoriilor rasiale, medicinii sociale, igienei publice, geografiei economice şi politice, a geopoliticii etc. sunt toate semne ale unei articulări între expertiza tehnică, situată pe poziţii de autoritate politică, şi diferite feluri de a imagina naţiunea şi etnicitatea. De obicei, acest fel de lectură a interbelicului încearcă să scoată la iveală tensiunile şi părţile „întunecate” din chiar interiorul proiectului naţional modern şi sincronizarea României cu forme europene moderne de construcţie statală şi disciplinară. Un set de (anti)eroi culturali precum Sabin şi Alexandru Manuilă, Anton Golopenţia, Iuliu Moldovan sau Petru Râmneanţu iau locul mult mai bine cunoscuţilor eseişti din seria Eliade, Cioran, Ionescu, Blaga sau Crainic. Tabele, statistici, indici de hemaglutinare, indici cefalici şi formule de măsurare craniometrică iau locul fanteziilor matricei stilistice a lui Blaga, a creştinismului cosmic a lui Eliade sau a demofiliei etnocratice a lui Crainic. E un interbelic mai sec a cărui magie e neliniştitoare într-un mod eugenic şi demografic. Nu e sigur că statul modern bazat pe calculul capitalului biologic sau uman şi a indicelui cefalic ar fi fost mai simpatic decât statul cultural (şi de obicei etnicist) văzut de eseişti şi filosofi.
Interbelicul „critic” de felul acesta este şi el fantasmatic. Nu scapă de paradoxurile temporalităţilor şi (dis)continuităţilor culturale şi politice. Intră şi el în jocurile mimetice şi competiţionale ale interbelicelor româneşti de astăzi. Întrebările sunt puse tot dinspre prezent şi nu pot să rezolve lipsurile, ciudăţeniile şi soluţiile de continuitate din trama istoriei. Avantajul, faţă de celelalte variane, ar fi o distanţare internă, o păstrare cât de cât sub control a substanţei magice secretate continuu de timpul dintre cele două războaie mondiale.
De curând însă, un domn profesor, sociolog, director de institut sau centru al academiei şi invitat sporadic pe la emisiuni televizuale sub forma de expert în probleme etnice a reintrodus perspectiva indicelui cefalic. Pentru domnia sa problema secuilor – de exemplu – se rezolvă prin calcularea indicelui cefalic şi a nivelului de hemaglutinare. După care vom afla, cu precizie, cine sunt, cu adevărat, aceşti domni şi doamne ce locuiesc prin mijlocul ţării.
Interbelicul aşa zisei istorii critice a fost (re)descoperit, pe cont propriu şi total naiv-necritic, de acest straniu – dar bine instituţionalizat – cercetător într-ale identităţilor etnice. Să fie vorba de o doză prea mare de magie sau de simplă prostie? Ultima variantă este, desigur, imposibilă. Cum ar putea un profesor de sociologie sau un director afiliat academiei să fie altfel decât la un nivel de inteligenţă superior? Rămâne soluţia magică. Nici măcar academia nu ne poate apăra, se pare, de efluviile vrăjitoreşti venite din trecutul aflat între cele două mari războaie.
Vrăjitorii din nordul Mozambicului sunt dotaţi cu puterea de a funcţiona în lumea spirituală, lumea ce se întinde în spatele lumii vieţii diurne, de zi cu zi. În această lume spirituală au loc marile lupte pentru putere şi influenţă, pentru control şi prosperitate şi uneori pentru viaţă şi moarte. Vrăjitorii nu pot fi contracaraţi decât de oameni ce văd şi acţionează şi ei în lumea spirituală. Adică de către alţi vrăjitori.
Ce putem face, noi, mai prost înarmaţi într-ale magicului, atunci când unii sociologi se lasă vrăjiţi şi vor să vrăjească pe alţii cu indici cefalici, factori de hemaglutinare şi alte minunăţii ce ţin de Rassenkunde?
Propun să devenim – pe cât putem – witch doctors şi să strigăm, din când în când, în timp ce ne plimbăm pe înserat prin marele sat bucureştean şi naţional, ca printr-un sat mozambican ameninţat de vrăjitori – Te văd! Te văd!
