După şcoală, copilul dădu târcoale prăvăliei de antichităţi, deschisă numai cu o zi în urmă. Privirea-i fu numaidecât atrasă de fluturele de argint, oprit în zbor pe o cutie mică şi rotundă care lucea ca unda unui lac.
– Nu vrei să intri? îl pofti pe neaşteptate vânzătorul, ivit în prag la ora înserării.
Înalt şi slab, nici tânăr, nici bătrân, în haine cafenii de catifea, cu lavalieră bej la gât, insul cu plete castanii părea ieşit din cartea de istorie. Cum băieţelul şovăia, omul de-ndată se-nclină în faţa lui într-o ciudată reverenţă, spunând cu glas îmbietor:
– Mă cheamă Al Balur şi trebuie să ştii că înăuntru am o grămadă de minunăţii, toate venite dintr-o lume dispărută. Însăşi dugheana mea e construită din epava unei corăbii scoase din adâncuri.
Copilul se-nfioră de încântare.
– Numele meu este Alar, răspunse el, păşind sfios în mica încăpere cu rafturi şi cotloane înţesate cu bibelouri în culori abia ghicite, cu tăvi prăfoase şi oglinzi în rame şterse, cu sfeşnice şi samovare. Monede cenuşii, volume-ngălbenite, şiraguri vechi de perle, monocluri, cupe, blănuri roase, brăţări şerpeşti, se arătau cuprinse ca de ceaţă, sub raza lămpilor cu abajur lipit pe-alocuri.
– Cei care mi-au adus obiectele din jur, le-au învelit pe fiecare-ntr-o poveste şi de aceea doritorilor eu le spun taina dinainte, altfel degeaba cască gura pe aici, începu vânzătorul să-i arate. De pildă-n colivia de sus, lângă pendulă, a locuit o pasăre măiastră. Sub evantaiul de dantelă, o balerină şi-a ascuns privirea, pe când dansa-n palatul adormit. În călimara de cristal dacă înmoi acuma pana, se-adună basme pe hârtie.
Alar dădu apoi cu ochii de un album deschis la mijloc, din care se uitau curioşi la el doi domni simandicoşi, în frac, şi o fetiţă-n rochie lungă.
– Unde sunt cei din poze? vru să ştie.
– Au fost răpiţi de nevăzut, spuse Balur încet. Mai bine spune-mi ce-ai alege din toate câte sunt în preajmă? îl iscodi după o vreme.
Copilul cercetă, pe îndelete, prăvălia.
– Cutia mică din vitrină cu fluturele de argint pe ea, se hotărî într-un târziu.
Brusc omul se schimbă la faţă.
– Aceea nu e de vânzare, rosti pe-un ton întunecat.
– Nici n-aş avea cu ce s-o cumpăr, se sumeţi atunci copilul. Aş vrea să ştiu numai ce e-năuntru.
– Dacă ar fi ceva obişnuit, cum pare, n-ar trebui să faci decât un lucru: dac-ar fi plină, ai avea să o goleşti, iar de n-ar fi nimic în ea, atunci s-ar cuveni s-o umpli. Însă cutia are un secret, se răsuci pe scaun vânzătorul.
Se ridică, se îndreptă spre uşă şi apoi întinse mâna grijuliu să ia obiectul din vitrină. Copilul se-apropie curios la culme şi când Balur îi aşeză cutia-n palmă, văzu că nu avea despărţituri, era făcută dintr-o singură bucată. Dar dinăuntrul ei se auzea parcă un plescăit de valuri, un foşnet ca de vânt, iar deasupra, fluturaşul de argint, gata de zbor, îşi deschisese aripile larg.
– Nici nu-i cutie, se miră Alar. E doar o sferă.
– Aici greşeşti, răspunse Al Balur, în şoaptă. Cutia are un capac de taină ce se deschide nu când ţi-ai dori ci doar când ei i se năzare şi-atunci ce e-năuntrul ei se furişează-n tine, fără veste.
– Şi când se poate întâmpla una ca asta? se minună Alar privind-o.
– Îndată ce te fură somnul şi luneci pe de-a-ntregu-n vis.
– Bine dar cum să vezi cutia, dacă ai pleoapele lăsate?
– E cu putinţă, spuse misterios Balur.
– Şi ce se-arată dacă e deschisă? se-nsufleţi copilul, arzând de nerăbdare.
– Mai bine tac, răspunse vânzătorul enigmatic. Te las pe tine să descoperi.
– Cum? se nelămuri Alar.
– Îţi împrumut pentru trei nopţi cutia, însă în timpul zilei s-o ascunzi în loc ferit, să n-o găsească ochi de om. Nici să te lauzi nimănui că e la tine. Bagă de seamă: e prăpăd dacă o pierzi. După a treia noapte, dis de dimineaţă, vii negreşit să mi-o aduci.
Copilului i se făcu deodată frică, dar nu se îndemnă să dea-napoi.
– Şi fluturele de argint? rosti fără să vrea, ca pentru sine.
– Ah, fluturele! exclamă Balur, de n-ar fi el, nimic n-ar fi!
Mai mult nu spuse, nici n-avea de gând. Cu degetele-i lungi, îi luă din mâini cutia şi se îndreptă cu ea spre fundul prăvăliei unde Alar îl auzi înfăşurând-o în hârtii. Apoi Balur se-ntoarse cu pachetul, i-l puse în ghiozdan, cu luare-aminte, pe urmă însoţi copilul către uşă.
***
La şcoală, dimineaţa, Alar răspunse în doi peri la lecţii. Nici nu ieşi în recreaţie. Ca niciodată nu vorbi cu nimeni. Învăţătorul îl crezu bolnav şi-l învoi, însă băiatul nu se duse drept acasă, ci traversă şi o coti spre prăvălia lui Balur. Văzu pe geam că era lume înăuntru şi vânzătorul, la tejghea, număra banii. Se hotărî s-aştepte, măsurând strada în lung şi-n lat, cu paşi mărunţi. Se-ntoarse-n gând pe firul visului de noapte.
Era culcat în patul lui de totdeauna, având alături, pe măsuţă, cutia care scânteia în întuneric. Deodată fluturele de argint bătu din aripi şi, adiindu-i pe la tâmple, îl întrebă cu glasul de mătase:
– Eşti pregătit să vezi ce e-năuntru?
Copilul tresări de bucurie dar înainte să-i răspundă, îl cercetă la rândul lui:
– Eu sunt Alar. Tu cine eşti?
De-ndată fluturele-i poposi pe mână şi grăi subţirel:
– Lubal, îngerul somnului, mă cheamă şi sunt aici să te veghez.
Nici bine nu sfârşi că lin capacul, până atunci de nevăzut, se ridică şi zburătoarea îi făcu semn copilului să se apropie. Într-o secundă se trezi-n cutie şi deşi era beznă împrejur, el desluşi ca ziua în amiază păduri minuscule, câmpii de jucărie, o mare cât o oglinjoară şi o puzderie de pitici care se zbenguiau într-o cetate-n miniatură.
– Cum poţi să fii atât de încântat? se ului Lubal băgând de seamă că gura lui Alar se întinsese până la urechi.
– Păi ce pot să-mi doresc mai mult?! strigă băiatul. Aici suntem într-o poveste vie şi cât sunt toate de gingaşe…
– N-ai crede că fermecătoarea lume care îţi bucură acum privirea creşte pe-o creastă de balaur, rosti îngerul somnului deodată.
Copilul se întoarse mut şi se văzu ca de departe, nu mai înalt decât un fir de iarbă. Lacuri şi codri, dealuri, târguri cât o nucă se întindeau pe creştetul unei dihănii care părea a sta la pândă.
– De nu ne-ar auzi, se-nspăimântă băiatul.
Lubal îl luă iute pe aripi şi îl aduse înapoi, în patul lui de dinainte.
– Ce bine c-am scăpat! şopti Alar, uitându-se cu teamă la cutia care se închidea în urma lor.
– N-aş spune că acum eşti mai ferit, se-ngândură Lubal. Lumea cea mică din cutie ocupă creasta, însă cea de-afară acoperă spinarea grozăviei…n-ai cum s-o vezi atât e de uriaşă.
– Şi ce se poate face? se zbuciumă copilul. Care viteaz şi cum o va răpune?
Îngerul somnului prinse a chihoti pe neaşteptate.
– Nici să nu-ţi treacă-aşa ceva prin minte! Şi noi suntem fărâme de balaur, chiar numele pe care le purtăm arată asta: Alar, Lubal, Balur, şi celelalte… Dacă-ar pieri balaurul, aşa cum se tot teme, nici noi nu am mai fi pe lume.
Băiatul se sperie mai tare.
– De ce s-ar teme? El e cel temut…
– De nevăzut îi este frică, mai spuse fluturele de argint, plutind în aer. Aşa cum tu nu-l poţi zări, fiindcă-i prea mare, balaurul nu desluşeşte cu nici un chip ce poartă-n spate, fiindcă ce creşte-acolo e prea mic pentru privirea lui înspăimântată. Dar în acelaşi timp, el simte că tot ce duce în spinare, se-mpuţinează şi chiar piere, înlocuit fiind de ciudăţenii pe care nu le poate observa. Sunt râuri, pomi, vietăţi, oraşe care dispar de pe solzoasa-i scoarţă, iar altele apar, în schimb, dar nu-s ca cele dinainte.
– E ca şi cum s-ar teme de el însuşi, de partea lui necunoscută, se înfioră Alar.
– De-aceea e nevoie de un înger care să îmbuneze ce nu cuprinzi cu mintea, rosti Lubal îndepărtându-se treptat.
Copilul se trezise tremurând.
***
– Aştepţi de mult? îl luă de umeri vânzătorul, oprindu-i mersul deşirat, pe la amiază.
Alar se clătină din gânduri.
– Hai, înăuntru, să schimbăm o vorbă, îl invită Balur fără să îl slăbească din priviri.
Copilul îi părea întors pe dos, stors tot de vlagă.
– Nu cumva peste noapte s-a deschis cutia şi ai văzut ce e în ea? îl descusu pe-un ton şiret în prăvălie.
– Ba da, recunoscu băiatul, uitându-se ceţos în ochii lui.
Balur îl aşeză într-un fotoliu jerpelit şi îi aduse un pahar cu apă. Alar bău din el cu noduri.
– Ai început să îţi faci griji pentru balaur? îl cercetă după o clipă vânzătorul.
Copilul nu răspunse, pătruns de un fior.
– Mai bine uită-te puţin în jur, îl îndemnă Balur, luându-i paharul şi punându-l pe tejghea.
Pe zidul dinspre uşă îi apăru un cavaler de-aramă în armură. Deasupra lui, mai sus, prinsă la mijloc, într-un cui, se răsfira strălucitoare o coadă de păun; nişte mănuşi albastre, foarte lungi, stăteau întinse pe-o pianină, iar pe o masă-n fund zări un trenuleţ electric.
– Ce zici? îl iscodi cu grijă vânzătorul.
– E minunat! strigă copilul, dar unde sunt pendula, colivia, evantaiul de dantelă, albumul, călimara de cristal?
– Păi le-am vândut, râse Balur.
– Aşa de repede? se încruntă Alar. Dacă aş fi ştiut asta de ieri, le-aş fi privit mai îndelung…
– În schimb, te bucuri azi de ceea ce nici nu-ţi trecea prin gând că am s-aduc. Ar trebui să te împrieteneşti cu nevăzutul, adăugă Balur ştergând de praf o salamandră sidefie.
– Mă tem că nu pricep, se încurcă Alar.
– Ce vreau să-ţi spun e că rău să-ţi legi dorinţa de un obiect sau altul, vrând să îl ai mereu în preajmă. Mai bine-i să te bucuri când dispare, fiindcă atunci eşti liber să observi cât de frumoasă-i perindarea altor lucruri ce-apar în locul celor dinainte. Astfel descoperi cum anume nevăzutul face văzutul mai de preţ, îi explică pe îndelete vânzătorul.
– Atunci de ce ar fi prăpăd să pierd cutia pe care mi-ai împrumutat-o? îl înfruntă copilul din senin.
Balur sări ca ars şi îi întoarse o faţă roşie de mânie.
– Să nu încerci să mă asmuţi, că va fi vai şi-amar de tine, strigă fioros, cu glas necunoscut.
Alar se ridică speriat şi, părăsind fotoliul jerpelit, ieşi cât ai clipi din prăvălie. Pe când fugea, ca urmărit de-un val năprasnic, îşi aminti cuvintele din vis:
şi noi suntem fărâme de balaur, chiar numele pe care le purtăm arată asta: Alar, Lubal, Balur, şi celelalte…
***
Ajuns acasă, rupt de-ngrijorare, copilul se trânti pe pat, să-şi vină-n fire. Bunica îl chemă la masă, mama îi şterse fruntea de sudoare, iar tatăl îl privi cu luare-aminte. Ca niciodată înainte, copilu-i ascundea ceva.
– Am multe lecţii de făcut pe mâine, spuse Alar cu ochii în pământ.
Dădu să plece, imediat după desert, când mama îl opri cu-o-mbrăţişare de care el se agăţă din răsputeri. Tatăl îl însoţi apoi până la uşă rostind pe-un ton scăzut:
– Eu sunt alături, dacă ai vreo întrebare…
Însă Alar intră în cămăruţa lui, tăcut şi se închise înăuntru. I se părea că merge pe-o pojghiţă de gheaţă ce se poate rupe-n orice clipă. Simţise asta chiar în prăvălie, când vânzătorul, pe neaşteptate, îşi luase masca prietenoasă de pe faţă, să îi arate cât e de cumplit. Se înnopta. Aprinse lampa şi se uită atent, jur împrejur. Cutia cea rotundă, cu fluturele de argint deasupra, nu mai era ca înainte, pe noptieră. Se aplecă să vadă dacă nu cumva căzuse lângă pat, o căută sub masă, pe covor, intră de-a buşilea sub dulăpiorul cu cărţi, dădu un scaun la o parte. Cu cât o căuta mai grabnic, cu-atât neliniştea creştea, tăindu-i răsuflarea, înnecându-l. Răscoli pătura, cearceaful, întoarse pernele, nădăjduind că rătăcise-n pat cutia, dar nici urmă. Dacă o luase mama sau bunica, mutând-o în alt loc? Tocmai când se-ndrepta spre uşă, îi răsunară în auz cuvintele lui Al Balur din prima seară:
….în timpul zilei s-o ascunzi în loc ferit, să n-o găsească ochi de om. Nici să te lauzi nimănui că e la tine. Bagă de seamă: e prăpăd dacă o pierzi.
Nu-i rămânea decât s-aştepte ca toţi ai lui să meargă la culcare, şi când ar fi fost sigur că-i moleşise somnul, s-o ia tiptil cu mica lui lanternă să cerceteze toată casa. Se chinui să îşi aducă-aminte dacă nu o pusese chiar el însuşi altundeva, să nu atragă vreo privire. Cum sta întins pe pat, pândind scăderea paşilor şi vocilor din încăperile vecine, ca niciodată adormi el mai întăi.
Îşi reluă căutarea în vis cu-aceeaşi teamă care se zvârcolea în el tot mai cumplit. Neştiind unde să se mai uite după obiectul dispărut, se apropiase de oglindă, încremenind deodată-n faţa ei. Îi apăru pe dinainte aceeaşi siluetă cunoscută, doar că acum putea pătrunde cu privirea chiar dincolo de haine, înăuntru, unde se desluşea balaurul întreg, parcă zmucindu-se să iasă-afară. În ochii arzători ai grozăviei se lămurea aceeaşi spaimă care-l scosese pe Alar din minţi, când nevăzutul îi răpise obiectul luat cu împrumut.Abia atunci îşi aminti cu-nfricoşare cuvintele lui Al Balur:
“Cutia are un capac de taină ce se deschide nu când ţi-ai dori ci doar când ei i se năzare şi-atunci ce e-năuntrul ei se furişează-n tine…”
În dimineaţa următoare, copilul se trezi cu febră. Bunica îl sili să bea din oră-n oră ceaiuri, îl frecţionă, îi apăsă pe frunte comprese reci, îi pregăti multă gargară. Balaurul se potolise, ca somnolent, pe dinăuntru, numai din când în când se scutura cuprins de friguri, stârnind îngrijorarea lui Alar. Îi era milă, culmea, de dihania care se perpelea în el cu deznădejde. Numai că ziua nu găsi răspunsul pe care noaptea i-l trimisese.
***
Pe când stătea culcat, cu nasu-n pernă, simţi prin păr o adiere şi când întoarse capul, ameţit, Lubal sclipea în întuneric.
– Ce bine c-ai venit! se bucură Alar. Numai tu poţi să mă ajuţi…
Îngerul somnului i se-aşeză atunci pe umăr şi-i spuse-n şoaptă:
– Am căutat până acum prin toată casa, m-am furişat în minţile-adormite şi-am scotocit prin fel şi fel de gânduri, dar nu-i nici la ai tăi şi nici la tine. Eşti sigur că Balur ţi-a dat cutia?
– Am auzit cum a împachetat-o şi l-am văzut când mi-a pus-o-n ghiozdan chiar el, se ridică băiatul într-o rână.
Balaurul pe dinăuntru tresărise.
– Şi ce-ai făcut cu ea, apoi acasă? îl cercetă Lubal zburând în jur.
– Nu mai ţin bine minte… se zăpăci Alar. Cred că am pus-o pe noptieră. Era acolo când mi-ai apărut în vis, întâia oară.
– Unde-ai ascuns-o peste zi, cum te-a povăţuit Balur? îl descusu îngerul somnului în continuare.
– De dimineaţă m-am trezit târziu şi m-am grăbit s-ajung la şcoală. N-am avut timp nici să mă uit… se frământă copilul, cuprins de-ngrijorare. gându-mi era doar la balaur.
Lubal bătu din aripi în tăcere, apoi veni cu o idee:
– Am să pătrund în somnul lui Balur şi am să aflu de la el ce se întâmplă. Aşteaptă-mă încă un pic.
Nici n-avu vreme să clipească de două ori când fluturele de argint reapăru în încăpere.
– A fost aşa cum bănuiam, rosti el, poposind pe lampă. Balur crede că numai el poate-nvârti pe deget nevăzutul. E rândul tău să-i faci o farsă.
– Nu înţeleg nimic! strigă copilul, sărind din pat.
– Ascultă-mă şi n-o să-ţi pară rău, îl linişti îngerul somnului cu glasul lui de clopoţel. Balur s-a prefăcut doar că ţi-a-mpachetat cutia. El ţi-a pus în ghiozdan numai un ghemotoc de foi mototolite, la care tu acasă nici nu te-ai mai uitat.
– Nu pot să cred aşa ceva! se-mpotrivi Alar. Am pus cutia pe noptieră şi când am adormit, ea s-a deschis, cum ştii prea bine.
– Ai pus-o unde spui numai în vis, rosti Lubal, venind tot mai aproape şi i se aşeză chiar pe ureche. După ce ai plecat din prăvălie, Balur a luat de sub tejghea cutia şi a vârît-o, ca să nu se vadă, în spatele unei pisici de porţelan, pe raftul cel de jos, de lângă sobă. Repetă după mine să nu uiţi!
– În spatele unei pisici de porţelan, pe raftul cel de jos, de lângă sobă, îl îngână copilul toropit.
***
Se furişă de dimineaţă-n prăvălie, cu inima bătând tot mai grăbită. Avu noroc că vânzătorul nu se zărea din nici o parte. Dădu de raftul cel de jos, de lângă sobă, îndepărtă pisica de porţelan, o clipă, şi desluşi în spate cutia cea rotundă. O luă cu mâna tremurândă şi o privi ca niciodată.
– Ce faci acolo? îl trezi Balur din reverie.
Copilul se întoarse şi-l înfruntă pe negândite:
– Tocmai puneam cutia la loc, cum am făgăduit, după a treia noapte.
Uimit la culme, vânzătorul vru mai întâi să îl întrebe, dar imediat se răzgândi. Îşi frecă mâinile, se răsuci, bătu din palme, cuprins de-o agitaţie fără seamăn. Într-un târziu, rosti, înfierbântat din cale-afară:
– Hai să-ţi arăt un ceas de buzunar care, când îi învârţi rotiţa, dă timpul înapoi şi înainte.
– Nu azi, se apără Alar, poate poimâine…
– Dar dacă-l vând până atunci? îl ispiti din nou Balur.
– Va apărea ceva şi mai grozav, în locul lui, îi replică viclean băiatul, ieşind prudent din încăpere.
