Cum am ratat întâlnirea cu sinele

„Je est un autre” (Arthur Rimbaud)

Întotdeauna mi-a fost frică de „marea întâlnire”, de confruntarea întâmplătoare şi vie cu cineva, duhovnic, clarvăzător, bătrân înţelept sau magistru intelectual, care să-mi reveleze, dintr-o dată, fără medierea culturală a scrisului, un alt eu însumi, aproape necunoscut. Dotat cu o viziune superioară asupra problematicii sinelui meu, din motive străine mie, acel cineva ar face, brusc şi irevocabil, ceea ce n-ar fi putut face niciodată o explorare personală sau o şedinţă de psihanaliză. Posibilitatea de a cunoaşte, măcar parţial, straturile in- şi subconştiente ale sinelui m-a înfricoşat teribil, dintotdeauna, nu fără o doză ascunsă de curiozitate, care nu e neapărat dorinţă de autocunoaştere.

E greu de spus în ce procese complicate e implicat un sine care iese înşelat în explorarea simbolică a lumii, întorcându-se iniţiat în fiinţa căreia aparţine doar după confruntarea cu adevărurile sale esenţiale. Dar unor procese de camuflare-încifrare-disimulare se supune acea hermeneutică a lumii pe care o numim, convenţional, „existenţă”. O întâlnire cu cineva care să scoată la suprafaţă profunzimile sinelui înfricoşează nu doar prin noutatea revelaţiei, ci şi prin responsabilizarea care succede acestei revelaţii. Nu mai poţi rămâne la fel, după ce ai aflat cine eşti. Ricoşat din „marea întâlnire”, sinele e restituit demitologizat, şi asta îţi schimbă viaţa. Nu altceva a făcut Socrate cu tinerii săi dialecticieni, moşindu-le intelectul, nu altceva a făcut Iisus cu mulţi dintre oamenii cărora le-a spus ce păcate şi ce gânduri intime au, nu altceva aşteptau vizitatorii templelor oraculare ale lui Apollo, Pythia sau Asclepios. Mutatis mutandis, nu altceva le era propus vizitatorilor montani ai unui Constantin Noica şi nu altceva aflau cei care vorbeau cu un Ioan Culighin, străinul ieromonah rus descins, providenţial, tocmai din întinderile ruseşti în cercul bucureştean al „Rugului Aprins”.

Cazul dostoievskienilor Zosima-Alioşa Karamazov e, poate, cel mai emblematic. „Marea întâlnire” trebuie să te ia cumva pe nepregătite, trebuie să survină apocaliptic, devastator, pentru ca sinele să nu aibă răgazul pregătirii defensive şi al instrumentalizării percepţiei, putând fi, astfel, uşor de dezgolit şi de reiniţiat. Întâlnirea cu adevăratul sine dovedeşte, până la urmă, că nu tu ai căutat, ci că ai fost găsit, că ceea ce doreai cel mai mult era cu totul altceva decât ce credeai că doreşti, că direcţia ta e greşită, că, în sfârşit, a venit momentul de criză pe care-l aşteptai şi care te va transforma definitiv. Vei deveni ceea ce eşti, te vei reîntoarce acasă, te vei reaşeza eschatologic în adevărul cel mai adânc al fiinţei tale.

Iminenţa unei „mari întâlniri” am experimentat-o o singură dată, în tinereţe. Într-o primăvară a studenţiei la filologia ieşeană, prin 1995-1996, am făcut o excursie la mănăstirea Hadâmbu, undeva, nu departe de capitala moldavă, împreună cu un prieten de la sociologie. În parcursul ales de noi, am mers cu autobuzul până într-o zonă rurală, după care, pe jos, cu rucsacii în spate, am străbătut o pădurice însorită şi pitorească, tăiată de un drum îngust, noroios. Cei câţiva kilometri au fost de-ajuns ca să transforme mica noastră escapadă într-un pelerinaj folositor fizic şi spiritual. Am ajuns pe seară şi am găsit un locaş în plină reconstrucţie, cu şantiere, gropi, utilaje, movile de materiale şi destul de mult provizorat. Erau atunci puţini monahi, trapeza şi arhondaricul erau abia terminate, iar clădirea din piatră a bisericii se redeschisese de curând pentru rânduiala liturgică a mănăstirii. Nu am fost surprinşi prea plăcut de aspectul derizoriu al locului, dar, evaluând retroactiv, aş spune că exact din astfel de locuri refuzate de mister se ivesc surprizele.

Am fost cazaţi la capătul unui culoar de-a lungul căruia erau multe uşi, la ultima cameră, pe stânga. Încăperea era destul de austeră, amenajată în stil rural pentru primiri de oaspeţi: două paturi mari, de lemn, cu velinţe ţărăneşti, o masă şi o sobă mare, de teracotă, păretare din lână colorată, în zona paturilor. Soba era excelentă, pentru că se lăsase frig, iarna încă nu plecase definitiv. Călugărul care ne cazase ne dăduse un braţ de lemne groase, pentru foc, şi jar, într-un făraş, odată cu informaţia că la ora 23 e miezonoptica. Voiam să asistăm la tainica şi frumoasa slujbă de noapte, aşa că ne-am culcat şi am adormit rapid, stimulaţi de oboseala drumului şi de căldura degajată de soba încinsă, pe care o burduşisem cu lemne uscate. Nu ştiu cât dormisem sau dacă adormisem adânc, dar mi-am auzit, dintr-o dată, îndepărtat, numele, strigat lung: „Adriaaaaaaan”! Nu am considerat că mă priveşte şi mi-am zis că era o părere, un vis, o halucinaţie a epuizării. N-am răspuns şi am încercat să mă scufund în mrejele somnului, întorcându-mă pe partea cealaltă. Într-o stare ambiguă de trezvie, mi-am auzit din nou numele, strigat în acelaşi fel, dar mai aproape, din ce în ce mai aproape, ca şi cum cel care mă striga înainta pe culoar, înspre camera mea. Am lăsat să se mai audă o dată: „Adriaaaaaaan!” Sunetul era, de această dată, clar, nu exista niciun dubiu, cineva care mă cunoştea şi ştia unde stau mă căuta. Habar nu aveam cine, nici nu-mi puteam închipui, nu stătusem prea mult pe afară, la sosire, nici nu vorbisem cu mulţi, astfel încât să se ştie că sunt aici sau să fi fost văzut. Existau prieteni de-ai mei în mănăstire? Mă ştia vreun călugăr, fusese vreunul amic al meu, cândva? Trezit de-al binelea, am răspuns cu un „da” scurt, ferm, fără să mă ridic din pat. Vocea mi-a răspuns şi ea, uluindu-mă definitiv: „Te aşteaptă părintele în biserică, să te spovedeşti!”

Timpul se dilatase, vâscos, la fel şi spaţiul, devenit ilimitat, căci părea că cel care mă striga se deplasa cu încetinitorul şi nu mai ajungea la camera în care mă aflam. Mi-a dat, astfel, răgazul unor reflecţii rapide, la cald. Cum adică mă aştepta părintele în biserică să mă spovedesc? Cine era acesta? De unde ştia că aş fi avut nevoie de spovedit, de unde mă cunoştea? M-am gândit, fulgerător, că aceasta era „marea întâlnire” de care mă temusem mereu. Duhovnicul mănăstirii urma să-mi spună ceea ce nu ştiusem niciodată despre mine, urma să-mi reveleze un sine profund, şi în urma acestei revelaţii, urma să mă întorc la universitate…. altul. Viaţa mea avea să se schimbe, sub imperiul unei alterităţi imanente şi transcendente, deopotrivă. Cum se-ntâmplase, în Evanghelie, cu femeia samarineancă care venise la fântână, cu Filip, cel de sub smochin, sau cu Zaheu, cel urcat în sicomor. Ceva „numinos” avea să se petreacă şi urma să mă confrunt cu acel „cu totul altul”, despre care scrisese cândva Rudolf Otto. Toate datele concurau în a sugera o ruptură şi o revelaţie. Pentru a-şi păstra caracterul autentic, trebuia să fie totală, zdrobitoare, surprinzătoare, intimă, definitivă, ilogică etc.: o călătorie făcută pe jos, ca un pelerinaj, dar fără conştiinţa unui asemenea parcurs; un loc necunoscut, în care am ajuns întâmplător; sculat brusc din somn, cu un mesaj şocant, aproape de miezul nopţii; o mănăstire, deci un loc „deschis”, metafizic; un părinte clarvăzător, un om providenţial, care mă cunoştea fără să ne fi întâlnit vreodată; un dialog viu, faţă către faţă, nemediat de textele mincinoase ale marilor cărţi.

Chemarea s-a repetat, formulând fraza întreagă: „Adriaaaan, te aşteaptă părintele în biserică, să te spovedeşti!” „Da, sunt aici, vin!”, am răspuns, şi m-am ridicat din pat, încă buimac, căutându-mi pe întuneric bocancii şi haina. Nu voiam să pun întrebări, pur şi simplu mă pregăteam să mă duc în biserică firesc, mi se părea cel mai elementar lucru, cel mai de la sine înţeles, în situaţia dată. Vocea şi paşii însoţitori ajunseseră, în sfârşit, la uşa mea, care se deschise vijelios, trântită de perete. Lumina aprinsă brusc îmi crispă ochii şi lumină mesagerul: un călugăr tânăr, cu un şorţ alb, de bucătărie, peste rasă, şi culionul tras adânc pe frunte. M-a privit un timp, nedumerit. Se citea pe faţa lui că nu eram cel pe care-l căuta, nu eram „acel Adrian”, ci… „altul”. Monahul a mormăit nepoliticos, printre scuze vagi: „A, nu tu, alt Adrian!” A ieşit la fel de furtunos, după ce a închis lumina şi uşa. Am căzut, sfârşit, pe pat. Evenimentele dintre prima chemare şi acest final neaşteptat mă storseseră de puteri, fuseseră ameninţătoare, ultimative, tensionate. Îmi răsuna în cap: „Nu tu, alt Adrian!”, iar accentul cădea când pe strania tutuială, când pe ideea unui „altul”. Am fost sigur atunci, ca şi acum, că aşa ar fi trebuit să arate lucrurile premergătoare întâlnirii cu propriu-mi sine, cel pe care nu-l ştiam şi a cărui cunoaştere m-ar fi schimbat.

N-am mai putut adormi, se înţelege. Mi-am trezit prietenul şi am sporovăit, până la miezonoptică. Mai era, prin urmare, un Adrian, acolo, în mănăstire, care trebuia să fie spovedit, unul care, probabil, era aşteptat şi îi era familiar duhovnicului. Un „alt Adrian”. < Totul a fost la fel, după aceea. Am rămas acelaşi, adică, în banală convieţuire cu mine însumi. Fără cezuri, fără angoase. Însă frica de a-mi întâlni sinele nu a pierit. Nici nu avea cum, trecusem atunci pe lângă el, dar îl ratasem, iar ocazii nu s-au mai ivit. Îl mai aştept, la fel de înfricoşat, pe cel în stare să mi-l dezvăluie. Sau poate că sunt aşteptat.

(text apărut într-un număr mai vechi al regretatei reviste clujene ”Verso”)