Monștrii de la fereastra întunecată

După Defekt (Brumar, 2011), o reflecție epică plurivocală la mentalitatea românească de totdeauna și la alunecările ei comportamentale post-decembriste, Florin Irimia confirmă promițătorul debut ficțional. O fereastră întunecată (Polirom, 2012) pare să aibă același areal de investigație ca romanul anterior, dovedind un fel de program narativ, de saga socio-politică. De data aceasta e vorba de o distopie apocaliptică, ce amintește atât de maeștrii clasici  Huxley, Bradbury și Orwell, cât și de mai recenții Kurt Vonnegut (Leagănul pisicii) și David Mitchell (Atlasul norilor). Florin Irimia alege, astfel, împotriva mainstream-ului biografic-minimalist al tinerilor congeneri, calea aparent bătută a prozei vizionare, cu bătaie lungă și implicații antropologice.

O fereastră întunecată e, pe scurt, o parabolă care contraface istoria cu intenția vădită a unei necruțătoare critici. România e, în textul lui Florin Irimia, un spațiu al permanentelor și irezolvabilelor conflicte ideologice, care produc, pe o scară temporală mobilă, genociduri și alienare. Sprijinită simbolic pe evenimentul pogromului de la Iași din iunie 1941, povestea romanului e fragmentată cronologic și trecută, fără prea multe avertismente, prin ”gura” unor naratori diferiți (avem perspectiva diferitelor personaje, a unor ipotetici anchetatori, a oamenilor comuni din background). Pus în final, interviul imaginar cu o supraviețuitoare a pogromului dă tipologia lumii românești, așa cum o vrea autorul, adică modelul generativ. Brodat în jurul lui, romanul se plimbă alternativ pe linia timpului, în capitole scurte, percutante, ca niște flashuri narative. Avem, mai întâi, evocarea unui trecut maculant (antisemitismul interbelic, prietenia dintre Hitler și mareșalul Antonescu), în care se amestecă ficțiunea cu faptele cunoscute (e dramatizată comic întâlnirea dintre Mareșal și Führer, cursul Celui de-Al Doilea Război e altul), apoi acțiunea e proiectată într-un viitor întunecat (anul 2018), în care febra eradicării câinilor maidanezi, un ”Mare Cutremur” și un experiment al Uniunii Europene au schimbat configurația umană a spațiului autohton. Bucureștiul în ruine e bântuit de zombie, monștri canini și umani postapocaliptici, care atacă și ucid, iar supraviețuitorii seismului sunt împărțiți în tot felul de grupuri, în funcție de aderența la un tip de viață sau altul (Neatinșii, Vizionarii, Dragonii Noii Vestiri, Cavalerii Apocalipsei, Prorocii Mileniului, Ordinul Nepătaților, Răuvoitorii etc.). Sufocante, terifiante, paralizate de fanatism, cele două lumi nu pot fi locuite, iar personajul ales să ilustreze condiția umană e un scriitor ale cărui avataruri constituie punctul de fugă al poveștii. În prima secțiune temporală (trecutul interbelic) există Edi Florian, detectiv evreu și prozator amator, care ajunge să ocupe importante funcții politice decizionale în timpul prieteniei româno-germane. În a doua secțiune (viitorul utopic) e Mircea Bătrânul, un rătăcitor taximetrist care își părăsește soția însărcinată și ”emigrează” spre sud, spre oazele de normalitate despre care se spune că ar începe de la Bulgaria încolo.

Evadarea, plecarea, căutarea unui refugiu, acestea sunt soluțiile personajului hiperlucid din romanul lui Florin Irimia. Exilul, ca stare, implică un desen moral negativ al realității de fundal. Înainte de toate, evadarea e imaginară: încercarea de a scrie un roman (clasicul myse en abyme), în mijlocul unui univers care se prăbușește. Stimulentele halucinogene, alcool și mescalină, completează escapada cu o percepție rafinată, deschisă artificial (trimiterile la ”ușile” huxleyene sunt evidente). ”Scriu în fiecare noapte. Scriu și beau”, spune, la un moment dat, Mircea Bătrânul. ”Mi-am făcut un obicei. Când măcelul începe să-și plimbe furia pe străzi, eu m-apuc de scris. (…) Nu mă interesează coerența. E fascinant însă și în același timp aproape pervers să pun față în față liniștea cuvintelor, înșirându-se ordonat pe foaia de hârtie, și țipetele haotice de-afară. E sfidător. O mostră de subversiune inutilă, inofensivă și idioată”. Scrisul e o subversiune în toate ”cutiile” narative ale romanului, în trecut, prezent și viitor, în visul bun, în visul rău și-n realitate, scrisul e singura activitate care mai poate justifica ființa umană, captivă într-o lume degenerată, bântuită de coșmaruri ideologice absurde. ”Când adorm, mă prăbușesc în abisul a trei lumi consecutive. Lumea visului bun, apoi lumea visului rău și în cele din urmă lumea scrisului. (…)  În lumea visului rău conștientizez că lumea visului bun nu e altceva decât o plăsmuire, un șiretlic al creierului ca să mă țină în viață și că singura realitate e cea în care trăiesc într-un oraș pustiit și dărâmat, un oraș malefic, unde ziua te topești de căldură, iar noaptea aparține Lighioanelor. În lumea a treia sunt acum. Unde nu se-ntâmplă nimic, unde scriu toate astea”. Starea cataleptică e liantul dintre etajele prin care eu-l narator trece, căci granițele dintre lumi sunt relaxate de ”demonul mescalinei” și de ”vameșii viitorului”. În spital, în anchetă, sub tortură, pe fugă, personajul emblematic al romanului contemplă, succesiv, descompunerea umanității sub extremismele de tot felul și trăiește, pe propria-i piele, destinul tragic al inteligenței inutile.

Decantarea hiperbolică a evenimentelor într-o carte caută, în povestea mozaicată a lui Florin Irimia, să recupereze un trecut neasumat și neluminat pe deplin. Dar orice narațiune e mereu o distopie greu de crezut pentru cei orbiți de minciună, cruzime și fanatism, de aceea scriitorul e întotdeauna un paria, o victimă, un schizofrenic, un condamnat la moarte. Cartea sa rămâne mereu neterminată și trebuie continuată de cei care îi urmează, pentru a rămâne ca martor și depozit memorial. ”Dacă tecutul e o casă în care încerci să te uiți pe-o fereastră, fereastra trecutului nostru e foarte întunecată”, afirmă, în dialogul final, supraviețuitoarea pogromului de la Iași, și ”există interese enorme ca adevărul să rămână unde se află acum, adică pe întuneric…”. Pe ”fereastra întunecată” a trecutului nostru se întrevăd monștrii iviți din somnul rațiunii, și dacă aceștia nu sunt exorcizați la timp, viitorul le aparține — iată un posibil mesaj al autorului. O carte scrisă poate fi, adesea, un providențial expiator, iar scriitorul ei, un profet așteptat.

Pe alocuri violent în limbaj și-n scene, construit din perspective încrucișate și registre diferite, cu intertexte istorice și literare semnificative (remarc doar impresionanta rememorare a holocaustului ieșean și a trenurilor morții, din vara lui 1941), romanul lui Florin Irimia revelează o atmosferă sumbră, de meditație eschatologică. Dar, mai presus de toate, el arată un prozator de calitate, cu o agendă deja conturată, ceea ce, pentru un universitar la litere, nu e puțin.

(articol apărut recent în ultimul număr al mensualului cultural ”Luceafărul de dimineață”)