Nazuinta spre salvare mundana, aspiratiiile egalitariste si colectiviste, instinctul fraternitatii, dar si ura de clasa, toate acestea explica atractiile comunismului in secolul al XX-lea. Povestea nu s-a incheiat. Idealismul gresit plasat si resentimentul clocotitor s-au ingemanat de o maniera perversa si pervertitoare in aceasta aventura tiranofila. Ramane o tema inca insuficient explorata aceea legata de iluziile despre sistemul comunist, deci orbirea voluntara, inclusiv la nivelul rationalizarilor de genul “nobilelor idealuri intinate” de Stalin, Mao, Dej, Ceausescu, Rakosi, Novotny, Ulbricht, Enver si cati altii.
Ideologul leninist Ion Iliescu si esteticianul marxist Ion Ianosi spun de fapt acelasi lucru, primul mai rudimentar, al doilea mai sofisticat: comunismul a fost un ideal generos pervertit de despoti sanguinari, de tirani paranoici. L-am auzit la Potsdam, in 2005, la o conferinta cu titlul „Open Wounds” pe tema comunismului si fascismului, pe fostul sef al spionajului est german, generalul Markus (Mischa) Wolf, sustinand aceeasi teza. Am textul prezentarii lui Wolf, mi-ar place sa revin curand asupra lui. Mai ales ca ispita idealizarii comunismului nu e catusi de putin defuncta.
Pe scurt, comunismul ar fi un umanism tradat. Ori, altfel spus, visul marxist presupus pur transformat in cosmarul bolsevic ar fi fost fost o tragedie regretabila, o denaturare a unui proiect esential onest, ca si cum nu Marx a fost cel care a glorificat insurectiile violente impotriva ordinii liberal-burgheze? Nu a fost Marx oracolul unui nihilism revolutionar apocaliptic?
A fost vorba, in multe cazuri, despre ceea ce Malraux a numit l’illusion lyrique. Au existat idealisti si fanatici, sau, spre a relua titlul unui faimos volum de Koestler, yoghini si comisari. Un Niculae Bellu nu era un satrap gen Leonte Rautu ori N. Moraru. Un Dumitru Ghise era mult mai „nuantat” decat un Mihai Dulea. La fel, un Paul Georgescu nu era un politruc precum Traian Selmaru. Pavel Campeanu nu era Silviu Brucan. Constanta Craciun era si ea un fel de „idealista”. Barbu Campina a fost un istoric autentic, chiar daca, in opera sa, a platit tribut dogmelor timpului. La fel un Gheorghe Haupt. Erau amandoi opusul sarlatanismului ideologic simbolizat de Solomon Stirbu. Andrei Strihan, desi un timp instructor la Sectia Cultura a CC al PMR, a fost, dupa 1960, un veritabil estetician, nu a fost asadar Andrei Baleanu, vituperantul cronicar de teatru al “Scanteii” in plina glaciatiune stalinista.
Unii au fost cerberi ideologici in anii 50, ba chiar si in anii 60, (N. Tertulian) si au ajuns cu timpul marxisti critici. Unii sunt si astazi convinsi ca Marx a fost “un vinovat fara vina” (Ion Ianosi, alt fost instructor la aceeasi Sectie, apoi profesor de estetica la Universitatea din Bucuresti si specialist recunoscut in Thomas Mann si Dostoievski, devenit azi un fel de guru al noilor stangisti din Romania). Istoricul Florin Constantiniu a ramas pana la sfarsitul vietii atasat unui socialism de tip buharinist. Unul dintre discipolii lui Georg Lukacs, membru al celebrei candva „Scoli de la Budapesta”, Istvan Meszaros, a ajuns un fel de mentor ideologic al colonelului Hugo Chavez.
A existat o diferenta uriasa de valoare si credibilitate intre un C. I. Gulian, groparul filosofiei romanesti, si Henri Wald, un ganditor rafinat si erudit, intre Radu Florian, profesorul de socialism stiintific si Zigu Ornea, carturarul umanist care a dat carti fundamentale culturii romanesti, intre anti-stalinistul Tudor Bugnariu si o canalie ideologica gen Stefan Voicu, redactorul-sef al „Luptei de clasa”. Radu Cosasu mi-a scris odata pe o dedicatie despre un partid al “comunistilor anticomunisti”. Chiar asa? Daca sunt anticomunisti, de ce trebuie sa fie comunisti? Isi asuma acesti „comunisti anticomunisti” crimele comunismului?
Cum explicam ceea ce Belu Zilber a numit “caderea la Partid”? Apoi, care au fost motivatiile apostaziilor, de la Boris Souvarine si Panait Istrati la Manes Sperber, Arthur Koestler, Margarete Buber-Neumann, Whittaker Chambers si Annie Kriegel? In cursurile pe care le predau si in scrierile mele insist asuprae necesitatii de a privi fenomenele istorice in termeni multicauzali. Nu cred ca exista doar o singura cauza a adeziunilor frenetice la religia politica comunista. Tema este de o mare actualitate, merita discutata cu acuratete si fara prejudecati.
A aparut la Humanitas, in colectia “Zeitgeist”, traducerea volumului “The God that Failed” (“Zeul care a dat gres”). O carte intr-adevar esentiala in care poate fi citit unul din marile eseuri ale lui Arthur Koestler. Tot acolo, textul lui Ignazio Silone care il citeaza pe Palmiro Togliatti: “Lupta finala se va da intre comunisti si ex-comunisti”. Poate ca nu gresea.
Comunism este egal cu minciuna si negarea legilor fizicii, desi e pleonasm astfel spus. Nazismul nu le nega, ba chiar le aplica. Dar comunismul a avut, are, efect remanent mult mai grav. A mutat mintile in afara comportamentului elegant ce caracterizeaza, in definitiv, omul social si empatic. E un cancer neextirpat. De altfel nici nu a fost tratat la vremea cuvenita. Aliatii erau prea ocupati cu Nurnberg si cu taierea Europei cu creionul, y compris marele aliat de la est care a preluat la cheie lagarele naziste pentru uzufructului. Astfel ca comoda Europa de Vest a trait cu iluzia ca aliatul rus, odata saturat de spanzurat generali germani, va sta cuminte acolo. Ce sa vezi, nu a fost sa fie, iar Putin va lua inca un mandat