Pasionat puternic de epistemologia lui Culianu, H.-R. Patapievici a scris în 2010 cartea sa blazon despre subiect: Ultimul Culianu. Alături de alte două „introduceri” ale lui Sorin Antohi (cea din Jocurile minţii. Istoria ideilor, teoria culturii, epistemologie, apărută în 2002, şi cea din antologia „despre” Ioan Petru Culianu. Omul şi opera, din 2003) și de abordarea lui Raul Popescu din 2017 (Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic), micul studiu al lui Patapievici, reeditat recent fără adaosuri (numai bine, după ce TVR a difuzat nu demult un documentar despre încă neelucidata sa asasinare din mai 1991), îmi pare printre cele mai elocvente dintre toate textele despre Culianu. Având ambiţii exhaustive şi ultimative, într-o formulă destul de concentrată, eseul vădește rigoare, ramificaţie a argumentării, erudiţie bine controlată, claritate a formulărilor şi, de ce nu? un gen de îndrăzneală a conjecturilor.
Ideea „ultimului Culianu” sintetizează, de fapt, principalele direcţii din gândirea autorului Arborelui gnozei (o să redau titlurile cărţilor lui Culianu în româneşte), aşa cum apar ele în proiectele de lucrări pe care acesta le avea gata până-n momentul brutalei sale morți. Cu acces, între altele, şi la documente de familie, după ce, în ultimii ani, s-a exprimat în scris în mai multe ocazii pe aceeaşi temă, Patapievici îşi reia afirmaţiile şi pune într-o singură ecuaţie tot ansamblul epistemologic culianian, demonstrând că se poate observa o cezură între un „prim Culianu”, cel de până la Gnozele dualiste ale Occidentului (1990), şi un „ultim Culianu”, cel din Arborele gnozei (1991) şi din proiectele rămase. Cu precizarea că există intuiţii premergătoare etapei ultime încă din 1986, când terminase de redactat Gnozele dualiste şi începuse seria de articole cognitiviste în revista americană de profil pe care o fundase în 1990, Incognita. Pentru fiecare etapă ar exista câte o „carte-paradigmă”, spune Patapievici, care i-ar legitima evoluţia ştiinţifică. „Cartea-paradigmă” a „primului Culianu” e Eros şi magie în Renaştere. 1484, publicată în 1984, iar cea a „ultimului”, Arborele gnozei, apărută postum, în 1992, o traducere în engleză a mai vechii lucrări despre gnozele dualiste, dar revizuită total din punct de vedere metodologic. O nouă lucrare, de fapt, cu altă perspectivă şi alte concluzii. Întregul eseu al lui Patapievici demontează atent premisele teoretice ale fiecărei etape, alcătuieşte tablouri ale principalelor teme, mecanisme şi supoziţii şi le pune faţă în faţă, pentru a alcătui procesul evolutiv pe care gândirea ştiinţifică a lui Culianu l-a afişat, de la primele cărţi la ultimele, inclusiv la proiectele nefinalizate (ale căror titluri şi planuri au rămas, din fericire, cunoscute). „Până la cezură, Culianu a ilustrat cu strălucire performanţele unui specialist capabil să mobilizeze referinţele mai multor culturi, cu vădite înclinaţii filozofice şi cu un evident interes pentru actualitatea metodologică a ştiinţelor practicate […]. Înainte de cezură, performanţele sale vizau, cum se întâmplă în mod tradiţional în ştiinţele spiritului, identificarea unui mecanism explicativ, potrivit căruia două sau mai multe serii de fapte pot fi puse într-un raport de explicaţie neaşteptat (şi neapărat fertil). Cel mai reuşit exemplu pe care l-a oferit Culianu este explicarea mutaţiei intelectuale suferite de spiritul european în secolul al XVI-lea (având ca efect colateral, un secol mai târziu, apariţia ştiinţei moderne a naturii) prin mecanismul cenzurării tipului de imaginar care făcuse posibile ştiinţele Renaşterii şi pe care se baza cognitiv eficacitatea magiei. Potrivit lui Culianu, victoria spiritului cantitativ şi empiric care a dus la naşterea fizicii moderne a fost consecinţa distrugerii veracităţii lumii imaginale (mundus imaginalis), care a antrenat la rândul ei, prin reprimarea şi discreditarea «fantasticului», desfiinţarea singurei lumi în cuprinsul căreia […] omul se poate învecina cu divinitatea. Mai târziu, fără a dezavua explicaţia descrisă mai sus, Culianu va respinge ca tautologice «principiile explicative», optând pentru o hermeneutică a clasificărilor morfodinamice, pe care, cu satisfacţie polemică, le-a declarat mai familiare matematicienilor decât umaniştilor. […] Concluzia este că multe fenomene naturale pot fi obţinute unele din altele prin transformări reciproce. Dar atunci este imediat evident că «ierarhismul» ori «progresivismul» implicate de orice «principiu explicativ» trebuie abandonate, în favoarea unei egalităţi de manifestare pe care am putea-o numi «ecloziune simultană a similarelor». Mai mult, ideea căutării invarianţilor, fie ei formali sau de conţinut, trebuie şi ea recuzată, întrucât e prea rigidă în raport cu fluiditatea plastică a transformărilor şi debordează în chip imprecis individualitatea obiectelor studiate”.
Am transcris într-adins un pasaj mai lung, pentru elocvenţa maximală a discursului. Explicaţiile şi consecinţele „de etapă” sunt reluate de fiecare dată, concentric, aproape didactic, astfel încât, în ciuda schemelor vizuale şi a aridităţii unora dintre capitole, tezele eseului reies extrem de clar. Mai pe scurt, în viziunea lui Patapievici, Culianu a trecut, în urma cezurii postulate, de la o hermeneutică clasică a fenomenelor religioase, bazată pe principii explicative, la una novatoare, bazată pe transformări între realităţi similare, transformări ce urmează un set simplu de reguli de generare şi pot deveni, astfel, un fel de mathesis universalis pentru toate fenomenele ce ţin de spiritul uman. Avem, astfel, un „prim Culianu”, cel al cărţilor despre Renaştere, despre ascensiunea postumă a sufletului, despre extaz şi despre gnosticism. Şi avem un „ultim Culianu”, al cărţilor despre arborele gnozei, despre călătoriile în lumea de dincolo, al dicţionarului religios în colaborare cu Eliade, al articolelor cognitiviste din enciclopedii şi reviste şi mai ales al proiectelor despre revoluţia nominalistă, arta memoriei la Raymundus Lullus şi istoria magiei. Între cei doi Culianu diferenţele nu sunt atât de teme, cât de metodă. Ştiinţa „primului” e specializată pe fenomene religioase, a „celui de-al doilea” se aplică pe tot ce ţine de gândirea umană, tinzând să prezinte religia drept paradigmă exemplară de funcţionare a oricărui produs spiritual. Nu mai intru acum în bucătăria argumentaţiei lui Patapievici, oricum, destul de stufoasă (dar, repet, foarte persuasivă, mai ales pentru cei familiarizaţi, cât de cât, cu subiectul), amintesc doar cele şapte propoziţii fundamentale pe care, în opinia lui, se sprijină ştiinţa universală a „ultimului Culianu”: „1. unitatea minţii e absolută; 2. tot ce e mental ─ iar cultura este un obiect ideal care aparţine spaţiului mental ─ se supune modului de operare al minţii; 3. toate fenomenele aparţinând unei unităţi oarecare sunt natural integrate unei structuri complexe, care le generează potrivit unor reguli de opţiune binară, plecând de la câteva afirmaţii ontologice elementare; 4. în minte, procesul de generare a diverselor sisteme «diferite» nu este separabil; 5. orice proces infinit tinde să acopere toate consecinţele care sunt compatibile cu posibilităţile sale de generare; 6. orice sistem complet dezvoltat reprezintă o «hartă a minţii»; 7.la infinit, toate sistemele (religie, filozofie, ştiinţă etc.) coincid în mod necesar”. Pentru validitatea acestor principii de „cunoaştere absolută” culianiană, recomand şi eu, pentru o edificare rapidă, lectura ultimelor două capitole şi a Epilogului din Arborele gnozei, plus introducerea cu titlul Religia ca sistem din Dicţionarul religiilor.
Am ajuns acum și la îndrăznelile cărţii lui H.-R. Patapievici, de care am vorbit mai sus. Ideea cezurii ce împarte destinul creator al lui Culianu într-un „prim” şi un „ultim” are la bază o ipoteză metafizică, preluată de autor de la Blaga (cel din Censura transcendentă): pentru păstrarea unui echilibru existenţial, principiul metafizic absolut (Dumnezeu, Marele Anonim sau ce alt nume vrem să-i dăm) nu se lasă cunoscut în totalitate nici pe sine, nici creaţia sa. El pune o „reţea izolatoare” între lume şi facultăţile cunoaşterii umane, astfel încât acestea să nu treacă de o anumită limită impusă. În momentul în care cineva, un cunoscător excepţional, prin metode şi rezultate ieşite din comun, tinde să facă saltul dincolo de „cenzura transcendentă” ce protejează marile taine, Marele Anonim se apără curmând existenţa subiectului cunoscător. Sau, cum afirmă Patapievici jucându-se cu paradoxuri şi opoziţii, „această fisură în normalitatea inofensivă a cunoaşterii este cezura cognitivă; iar cezura, cu posibilităţile ei de cunoaştere nelimitate, atrage după sine cenzura, cu acţiunile ei. Prin cezură, subiectul cunoscător se dezmărgineşte; prin cenzură, principiul absolut îl mărgineşte la loc”. Această presupunere blagiană a „cenzurii ce anulează cezura” e corelată cu principiul jungian de „sincronicitate” sau „concomitenţă”, conform căruia două evenimente semnificative ce apar simultan pot fi interpretate drept „coincidenţă plină de înţelesuri”, chiar dacă între ele nu există o legătură de cauzalitate. Sprijinită pe aceste două idei, a lui Blaga şi a lui Jung, ipoteza metafizică a lui H.-R. Patapievici spune, deci, că: pe de o parte, Ioan Petru Culianu a fost o minte excepţională ce a forţat limitele cunoscute ale cunoaşterii umane înspre un mecanism care să-i permită „cunoaşterea absolută”, fiind, de aceea, „pedepsit” prin destinul tragic pe care l-a avut, înainte de vreme; pe de altă parte, că între evenimentul întreruperii bruşte a gândirii lui Culianu şi evenimentul dispariţiei lui fizice (prin abominabila crimă din toaleta universităţii unde preda) poate fi întrevăzută o legătură de cauzalitate (sau, mai prudent, că între ele există o „coincidenţă plină de înţelesuri”). Exemplificarea se face cu alţi doi mari gânditori, Nietzsche şi Heidegger, în opera cărora s-a putut identifica, analog, câte o ruptură semnificativă între un „prim” şi un „ultim”. Există un Nietzsche de dinainte de Ecce homo, spune Patapievici, şi unul de după, aşa cum există un Heidegger de dinainte de Sein und Zeit, şi unul de apoi. Între culmea apropiată a perfecţiunii şi cea sigură a morţii ar exista, aşadar, o stranie legătură, al cărei mecanism ne scapă. Şi pentru Culianu această ipoteză metafizică a unei intervenţii „de dincolo”, la un anumit timp, a funcţionat. „Conjectura mea este că”, afirmă autorul, „spre sfârşitul scurtei sale vieţi, după, să zicem, nel mezzo del camin, Culianu a intrat în posesia unei scheme universale de cunoaştere. Descoperirea acestui principiu cognitiv i-a reevaluat într-o manieră radicală toate cunoştinţele anterioare, care erau deja formidabile, şi l-a aruncat într-o cursă vertiginoasă de transvaluare a întregii istorii culturale, pe care însă nu a mai apucat decât să o schiţeze. Dacă, până atunci, creaţia lui Culianu fusese aceea a unui erudit extrem de talentat, distins de colegii săi numai printr-o înclinaţie filozofică mai pronunţată şi printr-o neuzuală mobilitate combinatorie de tip ludic, după cezură, creaţia sa capătă un profil nou, deopotrivă straniu, fulgurant şi ultimativ. Ceea ce se desprinde din tonul ei este certitudinea că o nouă cale de acces spre temeiul ultim al unităţii lumii a fost, prin această creaţie, descoperită. Totul, la ultimul Culianu, devenise urgent şi trepidant”. După „ridicarea cenzurii şi anularea cezurii”, după moarte, adică, nu ne mai rămâne, nouă, celor care i-am citit cărţile, decât contemplarea perfecţiunii mate a unei opere împlinite, rămasă, însă, pe marginea ultimelor ei cuvinte.
Tentantă şi bine articulată, ipoteza metafizică a lui Patapievici poate fi luată drept o metaforă a unui destin excepţional, aşa cum a fost cel al lui Ioan Petru Culianu. Tocmai fiindcă e „meta-fizică”, ipoteza ar putea fi confirmată, eventual, doar după trecerea noastră „dincolo”. Până atunci, pentru alte lămuriri, am putea citi Călătorii în lumea de dincolo, poate cea mai frumoasă şi mai exotică lucrare a tânărului savant din Chicago, şi, bineînţeles, i-am putea reevalua şi noi ideile în lumina ei, mai ales că a apărut postum. O utilă şi explicită grilă de lectură deja avem, în cartea lui H.-R. Patapievici.
Horia-Roman Patapievici, Ultimul Culianu, Humanitas, București, 2025, ediția a II-a
(text apărut cu foarte mici modificări în ultimul număr al revistei „Convorbiri literare”)
