Mircea Gheorghe (n. 1943), absolvent de filologie la București (1966), traducător din limba franceză (Fernand Braudel, Pierre Chaunu, etc.), autor de sinteze și lucrări didactice și pedagogice pe teme de literatură, dar și de numeroase schițe umoristice publicate, sub pseudonim, în revista Urzica, s-a stabilit din 1990 în Canada, la Montreal. A continuat să scrie eseuri și cronici literare, dar mai ales a căpătat încredere în vocația sa de prozator. Este autorul volumelor “Partida de canastă” (proză scurtă, Polirom, 2005), „Imprevizibilul triumf” (eseuri, Institutul European, 2008), „Clepsidra” (roman, EuroPress, 2010), „O adevărată familie” (proză scurtă, Adenium, 2013), „Renversements” (roman – sub pseudonimul Maurice Germain, Edilivre, Paris, 2015), „Bucuriile şi capcanele lecturii” (eseuri, Ideea Europeană, 2020), „Alfa și Omega” (roman, Ideea Europeană, 2024).
Wang Zhousheng – Memorie si uitare 2
În 2026, dând dovadă de o prolificitate neobișnuită chiar și în comparație cu scriitori mult mai tineri, Mircea Gheorghe iese în întâmpinarea cititorilor cu un nou roman, intitulat „Drumul” (*), în care naratorul, totuna cu protagonistul, un român cu domiciliul în Canada, face un “drum” în România, unul de nevoie, prilejuit de un eveniment tragic, decesul soției.
Adrian Dumitrescu a părăsit România imediat după Revoluție, iar în deceniile care au urmat a revenit în țara mamă doar în scurte și extrem de rare vacanțe. Nu se consideră împlinit material, situație care explică într-o oarecare măsură fragilitatea contactului direct cu România, dar nu regretă opțiunea emigrării în Canada, pentru că a fost o aventură în doi, a lui și a partenerei de viață, pe parcursul căreia au simțit că au trăit frumos împreună.
În Canada, este funcționar de bancă aflat în pragul pensionării. Romanul începe cu o tentativă de jaf a sucursalei la care muncește. Doar după ajungerea în România, în urma contactelor cu foștii colegi de facultate de la București, toți absolvenți de filologie, aflăm că identitatea lui reală, ori de adâncime, este aceea de om de litere, el fiind un cititor împătimit și un autor de cărți de proză, de eseuri și de cronici literare. Pe aceeași idee, o vizită la Târgul de carte îl face să-și spună: “Intrasem în lumea mea.”
Petrece la București prima dintre cele două săptămâni ale sejurului în România. Conversează cu taximetriștii, observă cu atenție gradul de confort oferit de hotelul la care stă, e interesat de prezența imigranților nepalezi, altfel spus, absoarbe cu nesaț detaiile noii realități din țara natală.
Întâlnirile cu foștii colegi de facultate sunt prilejuri de rememorare a anilor de studenție, în care ei toți se simțeau tobă de carte, apți să bea nemăsurat și destinați să ajungă scriitori faimoși. Aceste evocări surprind bine atmosfera de semi-libertate, de speranță și de incertitudine proprie mediului studențesc educat din Bucureștiul epocii ceaușiste, în mod particular acelui mediu în care bețiile aduceau oarecum a cenacluri literare.
Am trăit experiențe studențești asemănătoare celor narate, dar în prima jumătate a anilor ’80. În conversațiile din roman, simt o diferență de ton și de alegere a cuvintelor, în raport cu cele care-mi zumzăie mie în cap, puțin mai mare decât cea care rezultă din socoteala anilor presărați în carte: “eu și gașca mea eram în anul trei, prin ‘78”. Chiar și ora de închidere a localurilor a fost diferită pentru mine, barul de la Lido din tinerețea naratorului avea clienți până la ora 3 din noapte, în timp ce în restaurantele de care-mi amintesc eu ospătarii începeau să se joace cu întrerupătorul la 10 fără 5 trecute fix. Însă sunt conștient că acest ultim amănunt are legătură cu degradarea accelerată a calității vieții din ultimul deceniu al epocii “de aur”.
Protagonistul întâlnește și un individ colorat, cunoscut tot la tinerețe, pe când acela cânta prin restaurante fără să fie solicitat de meseni, prilej de a atinge povestea grecilor comuniști refugiați în România anilor de început ai comunismului.
Își întâlnește și iubirea din tinerețe, de dinainte de căsătorie, ajunsă acum la apogeul realizării profesionale și a responsabilităților de femeie măritată. Contactul cu ea îi readuce în memorie secvențe din fosta lui viață de navetist, etapă aproape obligatorie în cariera unui absolvent de filologie în comunism.
Partea a doua a sejurului lui se petrece la Iași, motivul acestei deplasări – cu trenul, alt prilej de a lua pulsul vieții românești actuale – fiind scopul declarat al venirii din Canada, întâlnirea cu sora soției dispărute. Există în această ramificare a romanului o dezvoltare detectivistă al cărei deznodământ nu-și are locul într-o recenzie, el fiind rezervat cititorilor cărții.
Când este vorba de soția dispărută, tonul narării oscilează între duios și elegiac, secvențe ale vieții lor recente, din Canada, alternează cu cele din anii petrecuți împreună în România. Același ton e rezervat și amintirilor din copilăria naratorului. Uneori, cele două tipuri de aduceri-aminte interferă.
“Îi povestisem, cândva, cum, în copilărie, pe la șase ani, îi promisesem mamei că n‑am să mă însor niciodată fiindcă dacă o las singură nu are cine să tragă o gonetă la domnul Costică, să ia pâine. Ăsta era rostul meu în lume pe vremea aia, să trag o gonetă la domnul Costică, din colțul străzii sau în piață ca să cumpăr câte ceva – pâine, sifoane, gaz lampant, pentru gătit și lumină, săpun de rufe, borș pentru mama. Diana mă aștepta, mă urmărea și vedea în mine copilul sfios, firav și prevenitor de altădată, se înduioșa și când ajungeam la ea înapoi, se uita la mine cu drag și cu mândrie și mă îmbrățișa! Eram omul ei! Pentru ea alergam acum, pentru ea trăgeam o gonetă; nu mai era nicio femeie în viața mea, nici măcar mama! ”
Tonul narării devine unul duios sarcastic când apar foștii colegi de facultate, în timpul prezent ori în cel al tinereții, unul infuzat de umor, acel tip de umor practicat de singurul om cu mintea limpede de la masă, fie datorită unui plus de rațiune, fie pentru că de felul lui bea mai puțin. Este, în esență, umorul din Momentele lui Caragiale. Ironia e, toată, călare pe interlocutor.
“A deschis cartea la întâmplare, a citit câteva secunde încruntat și apoi, triumfător, cu glas tare:
– Spune‑mi mie, cine a zis mai frumos ca Bilitis: Marea era neagră ca un câmp de violete. Calea Laptelui curgea din uriașa mamelă divină.
– Nimeni! ”
Romanul pune elemente venind din diferite epoci și diferite locuri în conversație unele cu altele, cu un rezultat remarcabil. Drumul din titlul lui depășește, categoric, înțelesul strict locomotor, de deplasare spațială, din Canada în România, el devine drum prin viață, parcurs între tinerețe și vârsta presupusei înțelepciuni. Are suficient din ce-i trebuie ca să-l mulțumească chiar și pe fostul coleg de facultate al naratorului care refuză să primească în dar un exemplar al cărții acestuia cu justificarea: „Nu-mi trebuie povești de emigrant.”
(*) Mircea Gheorghe, “Drumul”, roman, Ideea Europeană, 2026.
