Parabolă a iubirii, cartea aceasta a scriitorului româno-canadian Leonard I. Voicu în care ne oferă o interesantă incursiune în universul fantastic al fanteziei generate nu atât de posibil cât de imposibilul ideatic pe care numai basmul îl poate da… Povetea aceea care vine de la ,,O mie și una de nopți”, de la ,,Harap Alb” ori ,,Hansel și Gretel” despre care știm că există fără a cere explicații, necesarul verificării (la modă azi) fiind doar o căznită justificare a ,, fericirii” pe care Eminescu o pune sub ,,masca” trăirilor facile.
Și nu tocmai obișnuit romanul acesta cu nume ușor exotic – venit parcă de undeva din lume, fără o adresă anume – pare a fi o chemare a intrebărilor la care s-ar putea sau nu să găsim răspunsuri ori poate fi numai o ancorare în neliniștile conform cărora scrisul răspunde misiunii asumate prozodic… Milan Kundera zice că ,,Valoarea unui roman vine de la puterea de a pune totul sub semnul întrebării ” și atunci o privire analitică se pliază valoric nu atât descifrând cât descoperind sensuri și intenții…
Apărut în august anul acesta la Editura Rafet ,,Zoran”, romanul premiat al Festivalului Internațional ”Titel Constantinescu” ediția a XIX-a Râmnicu Sărat, marchează gestul original al scriitorului Leonard I. Voicu de a depăși convenția realului și de a ne invita să aruncăm ochiadele curiozitățîi în ograda magică a imposibilului devenit posibil, ograda unde poate visa să ajungă Don Quijote, acolo unde bun și rău, frumos și urât converg în acea redirecționare a destinului pe care o presupunem sperând dincolo de limitele umane.
Zoran este o poveste, dar care nu începe cu a fost odată ca niciodată, ci ne trimite direct în careul specific fanteziei creatoare în care viața se recompune sub mâna autorului urmărind intenții și descoperind sensuri nu totdeauna la-ndemână.
Zoran este eroul central al cărțîi, un zmeu – personaj fictiv al basmului românesc, opusul veșnic negativ al lui Făt Frumos și sigur victima eroismului acestuia – pe care scriitorul îl preia ca atare: masiv, uriaș chiar, primitiv, violent, aflat undeva în codrii deloc eminescieni – dar pe care îl surprinde într-un proces evolutiv pornit parcă din neant și căruia îi structurează un posibil sens intuitiv către înțelegere și chiar acceptare; Zoran este totuși un leader sălbatic de ocazie după cum îl concepe prozatorul – vânează, supune, ordonă, execută – gesturi firești – dar este un pădurar care observă și dirijează nu numai ce mișcă, indiferent de intenție, dar și ce îl înconjoară pasiv… Fără gesturi anume se răsfață sub căldura solară, observă coloritul frunzelor, prezența deloc neglijabilă a unor mutații vremelnice, gesturile și zgomotele inexplicabile de care nici nu se servește nici nu le respinge – nuanțe ale unei lumi în care eventualitatea pericolului poate fi evitatată ori poate fi chiar ignorată.
Dar mai ales știe ce îl sperie: ,,Hm! Oameni! ”.
Interesant cum simpla exclamare interpretativă deschide – în romanul lui Leonard – calea unei traversări dintr-o lume într-alta, paralelismul organic dintre fantezie și real fiind doar un joc al minții pe care literatura îl preia la adevărata lui valoare.
Prozator cu o firească experiență a altor două romane: ,,Singur ” și ,,Surorile ” și ale câtorva volume de proză scurtă, Leonard ne spune povestea – cu valoare istorică, am putea zice – a acceptării necunoscutului, poate chiar a dezlegării unor ascunse semnificații mitice cu sau fără sens, dar sigur necesare.
Frazarea directă, rar întreruptă meditativ și dialogul scurt, la obiect compun și expun personajele în acea absorbție a dramei inevitabile în ritmicitatea sălbatică a începutului…Timpul acela imemorial când tot ce mișcă e viabil și tot ce se vede are valoarea șansei… Viață și moarte în acee concurență pe care o știm și atât.
Ziceam parabolă a iubiri ?
Știu eu? Poate asta ar putea justifica acest roman românesc ieșit din formulările firești dar canonic recompus de libertatea exprimării artistice – pe românește, un roman românesc original gândit și echilibrat structurat – lecție învățată de la acea cale traductibilă a experimentului, fie el și riscant, la care ne uităm, îl încercăm și în final îl acceptăm ori îl respingem, după cum ne dă mâna… Superficialitatea sau profunzimea unei cărți ajunge să ne definească chiar așa bântuiți de intuiția îndoielilor
Ori a certitudinilor?
Are Virginia Woolf o frază pe care mi-o amintesc mai mereu când citesc: ,,Am dorit întotdeauna să dilat noaptea și să o umplu din ce în ce mai mult cu vis” așa ca o permanentă trecere în revistă a raportului real-fantezic, aș zice (deși dream la VW implică mult mai mult decât un vis) și cartea lui Leonard este vrând-nevrând un vis, o dorință, ascunsă altfel, a ideii de umanizare – în sensul purificat al cuvântului – când se depășesc limitele aroganței specifice speciei…
Oameni suntem!
Și dacă zicem vis – chiar frumos, ciudat, inexpicabil – nu-i deloc rea alunecarea asta într-un spațiu dirijat de condeiul scriitoricesc și unde un Făt Frumos cu chip de zmeu – Zoran – și o Ileană Cosânzeană oarecare, o fată dintr-un sat al oamenilor cuibăriți în codrii zmeilor – Ada – se reinventează în reciprocitatea unui sentiment pe care noi îl știm, dar care poate fi cât de elusiv are chef să fie, ne spun povestea altfel …
,,Fiecare zi semăna cu celelalte. Fiecare noapte începea cu lacrimi și se termina cu aceeași amărăciune în suflet. Plină de regrete, se despărțea de trecut,de faptul că devenise pentru câteva luni cea mai fericită. ”
Se moare tot timpul în lumea zmeilor și a sălbăticiei care-i înconjoară, se moare la fel și în spațiul oamenilor și șansele unei fericiri până la adânci bătrânețe are valoarea dubioasă a convenției nepotrivită aici.
Leonard știe că romanul lui nu-i un basm oarecare ci o istorie dramatică în care happy end-ul holyoodian e numai o necesitate cinematografică…
Cărțile sunt cu totul altă poveste!
Cum zice Jeann Anouith : ,,Există dragoste, desigur, și apoi există viață, dușmanul ei”.
Mcn – oct – 2026
- NB. Leonard I. Voicu este scriitor româno-canadian, membru al UZPR, Presedinte al ASR din Canada și al Cenaclului Mihai Eminescu din Montreal
