A fost odată ca niciodată: de demult, pe vremea când ecranele digitale nu luminau, spectral, iar din megafoane se distingea glasul sacadat al secretarului general convocând comunismul ce avea să vină, copii din RSR învăţau să viseze privind paginile în care Pif, Hercule şi ceilalţi alergau, înseninaţi, parcă spre a atinge un orizont de dincolo de vreme, asemeni unei arcadii de jucărie.
Şi poate că această bucurie miniaturală şi discretă mai ajunge până la noi în clipa în care mâinile ce au îmbătrânit ating paginile în care vibrează nostalgia: timbrul şi culorile ce păreau uitate se retrezesc şi lumina limpede a altor dimineţi se revarsă peste însingurarea tastelor mişcate de dor.
Despre această sinestezie ce închipuie, fragil, o punte peste ani şi evuri scrie, cu graţie şi cu erudiţie, Dodo Niţă în “ Familia Pif”, iar în cartea- album pe care o închipuie, din planşe, text şi memorie, se adună ofranda de sensibilitate şi de visare a benzii desenate.
Căci “ Familia Pif” este romanul educaţiei celor care, în pântecul republicii socialiste, au învăţat să privească spre un cer poate naiv şi stângace, dar niciodată tulburat de coşmar, de parcă revista ce venea de departe însemna portul ce adăpostea mii de nave, spre a le feri de furtună.
“Familia Pif”, ( cea în care însuşi scriitorul devine personaj, ca într-un travesti postmodern) este cronica transformării ce se petrece, treptat, ca într-o vrajă. Franceza devine limba în care visul se întrupează, iar banda desenată este poarta prin care se intră în domeniul de nuanţe şi de semitonuri ale imaginaţiei.
Ivit din ambiţia pedagogică şi propagandistică a PCF, “ Pif” este, în RSR, însuşi libertatea. Cuvintele şi culorile se dezbară de lestul ideologic, în vreme ce aventura primeşte spre ea pe cei ce nu puteau evada decât în planşe şi în text. Jocul şi curajul aveau, în cele din urmă, o casă a lor, zidită din materia diafană a reveriei şi a inocenţei.
“ Familia Pif” este istoria alunecării între aceste etaje de timp, de parcă trecutul se frânge asemeni unei linii non- euclidiene. Creatori şi personaje stau unii lângă alţii, vegheaţi de un soare ce a ales toamna introspecţiei. Cei vii şi cei morţi sunt, în cele din urmă , doar una, de vreme ce toţi sunt cuprinşi în adâncul textului originar.
Acolo unde “ Tintin” nu putea ajunge, “Pif” a dus cu sine disciplina imaginaţiei şi a călătoriei. Universul său nu mai cunoştea graniţe şi nici vârste, de parcă o stranie sincronicitate le unea pe toate, în pasta amintirii şi a îndepărtării. Din oraşul burlesc al lui Pif şi Hercule se ajungea în cămara cu bunătăţi a lui Placid şi Muzo, pentru ca din grădina de alături să se poată zări flegma stranie a lui Gai-Luron. Strigătul lui Rahan străbătea întinderile primordiale,în vreme ce Vestul explorării îl cuprindea pe temerarul Capitaine Apache. Curajul lui Doc Justice străbătea întinderile lumii, iar în rama galaxiilor se ghicea truda de ziditori a naufragiaţilor de pe planetele ce nu aveau, încă, un nume, parte din cartea genezei.
De undeva, din această matrice de culori şi de voci, se iveşte şi straniul anarhist visător cu cercel în ureche: întâlnirea dintre Hugo Pratt şi “ Pif” este cea din care se va naşte mitul lui Corto Maltese. Dar Corto sparge, prin linii şi frazare, ordinea cuminte a fanteziei domesticite: banda desenată devine, o dată cu Pratt, proza grafică ce se priveşte pe sine în oglinda literaturii. Postmordernismul lui Pratt are lucirea unui arc voltaic ce anunţă, profetic, un alt timp , cel care stă să vină.
“Familia Pif” este epilogul îndrăgostit pe care Dodo Niţă îl aşterne, cu scrisul senin şi tandru al celor ce se aplecau peste caietele de şcolar: frazele se aştern, personajele se întrupează şi o dimineaţă fără de capăt a visării se întinde, precum un val imblânzit al toamnei. Timpul însuşi se întoarce spre sine, iar siluetele lui Pif şi Hercule se disting unite, adăpostite în casa cu jucării a celor care nu mai sunt.
