Privirea creşte din moarte asemeni unui arc voltaic ce străbate noaptea tulburată de fulgere himerice: ochiul eliberat pătrunde, vizionar, pănă acolo unde cei vii nu mai pot ajunge, dincolo de linia de sânge pe care biologia oarbă o ridică, aspră şi absurdă.
Căci doar această privire în care moartea şi viaţa sunt una adună în sine memoria celor care au fost şi a celor care vor veni, ca într-o imensă placentă, vast ocean primordial ce adăposteşte lumini, amieze şi sunete, pierdute pe culoarele electrice ale somnului tulburat.
Şi doar pe fragila punte pe care privirea o întinde peste pustiul de ani morţii revin către noi, spre a şopti celor celor de acum taina delicată a trecerii şi a nostalgiei: niciodată singuri, noi suntem precum fluviul ce caută, în miez de câmpie sau în clocot de codru, tihna ultimă a mării ce îi va fi cea din urmă casă.
Şi graţie acestei priviri pe care dragostea o convoacă, ca pe un cânt de unde, mai putem respira aerul zilelor pe care fericirea pierdută ni le înfăţişa drept eterne şi egale cu sine: durerea sapă în ziduri de case şi cărările de grădini se încarcă cu povara de granit funerar a lui noiembrie târziu.
Şi această privire , devenită text, se strecoară în templul de pixeli al calculatorului, cel care în care se poposesc cei ce nu mai sunt, spre a ne bântui blând: literatura îi convoacă, iar inimile ce au uitat să bată, întrerupte de vreme, descoperă cutezanţa de amurg a unui nou octombrie, ce ne oferă ofranda lui de lumină agonică, filtrată de lacrimi. Propoziţiile pe care le visăm sunt scrise de mâinile care îmbătrânesc şi mor, spre a fi rostite, dincolo de prag, în secretul ritual de şoapte al revederii noastre.
Şi un cer de raze izbucneşte din noaptea care ne este cameră funerară, asemeni unui ţipăt coral, iar privirea se eliberează de trup şi de timp. Porţile pe care le credeam ferecate se dau în lături , iar din pauze şi mişcarea de taste materia nostalgiei se ţese, ca un abur al toamnei- paşii se reculeg,delicat, în vreme ce culoarele magnetice ale dorului freamătă, aducând spre noi înseninarea unei clipe ce nu mai are capăt.
