Ion Câmpineanu sau începuturile

Din amintirea lui Ion Câmpineanu, cel în jurul căruia se aduna, la 1838/ 1840, speranţa unei întregi Valahii, nu mai rămâne astăzi decât numele anodin al unei străzi centrale. Deja istorie la 1848, atunci când generaţia paşoptistă se îndepărtase de el, Câmpineanu este aşezat în raftul pios al amintirilor patriotice. Luptele sale sunt elogiate pe tonul egal şi neutru al unei dări de seamă birocratice.

La fine de secol XIX, în discursul academic care îi era închinat, Ion Ghica evoca umbra nobilă a lui Câmpineanu ca pe unul din acele repere fără de care lupta de regenerare naţională ar fi fost imposibil de istorisit. Efigia celui care mobiliza speranţa servea ca un îndreptar patriotic. Confesiunea lui Ghica era modalitatea prin care propria sa biografie era plasată în contextul unei educaţii politice exemplare. Imaginea de final, a acelui Câmpineanu la senectute, pe banca sa din Cişmigiu, este epitaful pe jumătate melodramatic al unui destin care a însemnat o ruptură radicală, inaugurând un timp al căutărilor şi al emoţiilor revoluţionare. Simbolic, fiul maiorului Câmpineanu, corifeu liberal, este primul guvernator al BNR. Este aici semnul unei continuităţi ce dă măsura devotamentului faţă de naţiune şi faţă de libertăţile ei.

Partida Naţională

Ion Câmpineanu anunţă, prin profilul şi acţiunile sale, pe cei care îi vpr urma. El este un om al tranziţiei, aflat între lumea de Vechi Regim şi promisiunile României. Ca şi tinerii de mai târziu, viaţa sa este inseparabilă de cariera militară pe care o alege, imediat după reînfiinţarea armatei. Dar dacă paşoptiştii sunt cadeţii Miliţiei naţionale, Câmpineanu este maiorul în care se reuneşte nobleţea naşterii cu loialitatea datorată unei patrii pe cale de a se refonda.

Câmpineanu încetează să mai fie un boier în accepţiunea clasică. El devine, în anii regulamentari,un aristocrat ce alege să slujească şi să se angajeze. Relaţiile pe care le va întreţine,direct şi prin medierea tinerilor care îl înconjoară, cu emigraţia poloneză din Occident indică adâncimea acestei mutaţii. Câmpineanu este exemplar pentru transformarea care se produce, în acest interval. El duce mai departe, în acest plan al moravurilor şi sensibilităţii, destinul bătrânilor Goleşti. Solidaritatea de castă este înlocuită de patriotism. Naşterea nu mai este un privilegiu, ci o datorie care se cere onorată.

Biografia lui Câmpineanu, în primul deceniu regulamentar, este semnificativă pentru noutatea acestui timp de provocări şi de interogaţii. Ceea ce pare la început ca un moment al promisiunilor lasă loc neliniştilor şi îndoielilor. Regulamentul este, cu fiecare an care se scurge, un semn vizibil şi înjositor al suveranităţii ruse. Domniile naţionale, care ar fi putut însemna acel reviriment visat la 1821, sunt punctate de ingerinţele brutale ale proconsulilor ruşi. Schimbarea de percepţie se operează acum, iar mişcarea lui Câmpineanu, din jurul anului 1838, este hârtia de turnesol care probează ridicarea unui sentiment patriotic anti-rus în Valahia.

Partida naţională, acel embrion din care se hrăneşte viitorul libertăţii, este animată de acest program dublu, de întemeiere intelectuală şi de afirmare a autonomiei principatelor. În anii în care Heliade-Rădulescu îşi începe cariera sa de profet şi de ziditor, Câmpineanu este unul dintre cei care organizează acest efort. Numele său este printre fondatorii “Societăţii Filarmonice”. Altruismul său este parte din reţeta acestui nou patriotism, ce alimentează mecenatul. Limba română se formează în aceste ateliere ale societăţilor culturale, ateliere în spatele cărora se ghiceşte truda secretă a societăţilor politice.

Identitatea partidei proto liberale din Valahia se configurează prin asumarea opoziţiei faţă de ingerinţele ruse. Câmpineanu este un deschizător de drumuri, în măsura în care acţiunea sa din Adunarea Obştescă este dedicată acestui ţel no-negociabil al respingerii articolului adioţional din Regulamentul Organic. Ceea ce vor argumenta paşoptiştii este, de acum, prezent în imaginarul politic românesc: protectoratul rus este un atac direct la setul de garanţii de care Principatele dispun, istoric. Misiunea oricărui patriot este aceea de a se opune, până la capăt, acestei înfeudări fatale. Relaţia , privilegiată, dintre Ion Ghica şi Câmpineanu se întemeiază şi pe transmiterea acestei moşteniri politice. Actul pe care îl redactează membrii Adunării,la instigarea lui Câmpineanu, este simbolic pemtru această nouă conştiinţă pe cale de a se naşte. În limbajul său ezitant, Actul dă măsura unui patriotism care va marca generaţii.

Dincolo de acest nivel legal, cercul din jurul lui Câmpineanu, ( cerc în care se regăsesc şi viitorii paşoptişti, aflaţi acum la ora iniţierii conspiratoriale), explorează direcţia secretă, carbonară, atât de familiară bonjuriştilor. Călătoria lui Câmpineanu în Occident, acolo unde este legitimat ca un autentic conducător al opoziţiei anti-ruse, anticipează pledoariile paşoptiste din emigraţie şi din anii Unirii. Relaţiile cu jurnaliştii şi intelectualii filoromâni sunt filiera graţie căreia se diseminează acest mesaj al europenităţii chestiunii româneşti. Propaganda patriotică este menită să o contracareze pe cea rusă. Temeritatea lui Câmpineanu este aceea de a fi deschis un drum. Pe acesta se vor avânta oamenii de la 1848.

Şi tot de această linie profetică a mişcării sale ţine şi existenţa unui laborator constituţional. Redactarea, în română şi în franceză, a unui proiect de declaraţie şi de lege fundamentală probează această extraordinară accelerare a istoriei. Textul care ne parvine este, simultan, un manifest şi un cadru de organizare. De la Unirea Principatelor la egalitatea în faţa legii, ideile conturate acum intră în patrimoniul ce modelează imaginarul regenerativ autohton.Mişcarea lui Ion Câmpineanu oferă un repertoriu de concepte revoluţionar. Schiţa de acum fecundează solul de peste un deceniu.

Biografia politică a lui Câmpineanu se încheie o dată cu arestarea şi detenţia sa. Ceva se întrerupe acum, spre a nu mai fi reluat niciodată. Nu este atât o abjurare, cât o resemnare în inacţiune. Părinţii lasă loc fiilor lor. Metamorfoza patriotică va fi completă, în lunile anului 1848. Constituţia, pe care o anunţă Câmpineanu, este statuia ce încoronează altarul libertăţii naţionale. Peregrinările europene ale emigraţiei paşoptiste sunt mişcate de energia afirmării autonomiei, în faţa protectoratului rusesc. Undeva, în adânc, arde şi flacăra lui Ion Câmpineanu.