Ioana Pârvulescu reușește prin „Alfabetul domnilor” o investigație literară, asumat subiectivă, oferind o perspectivă feminină asupra figurii masculine, așa cum apare ea în literatura scrisă de bărbați. Obișnuiți fiind cu focusul pe „eternul feminin”, pe „misterul feminin” etc, în „Alfabetul domnilor”, privirea se mută pe „eternul masculin”, ce-i drept, într-o literatură scrisă tot de bărbaţi (dar și cu câteva exemple din texte scrise de femei).
După o privire feminină asupra doamnelor într-o literatură scrisă de bărbaţi („Alfabetul doamnelor”), Ioana Pârvulescu schimbă perspectiva. Abordarea echivalează cu o oarecare recuperare în observarea literară a masculinului, într-un secol în care focusul este mai degrabă pe doamne, şi nu numai din perspectiva discursului literar. Iar stilul relaxat şi eliberat de orice trimitere ideologică se reflectă în eleganta opţiune pentru apelativele de “domni” şi “doamne”.
„Prietenii cu consecinţe literare”
Domnii din literatura română sunt, deci, sub lupă, sunt investigați atent, delicat şi cu umor, scriitoarea oferind tipologii literare masculine, create după o serie de criterii precum ținută și accesorii, discursuri amoroase, discursuri prietenești, meserii ale bărbaților, vârstele acestora în literatură etc. Iar perioada investigată este cuprinsă între 1840-1940, în principal cu exemple din literatura română, dar și cu unele trimiteri spre literatura universală.
După criteriul meseriilor, avem tipologia poetului, pe care Ioana Pârvulescu o ilustrează prin Manoil al lui Bolintineanu și despre care spune, cu umor fin, că era una dintre cele mai aventuroase meserii. Ceea ce, ca îndeletnicire masculină, era legat de spadă sau pistol în literatura universală, era prezent la noi sub forma îndeletnicirii cu poezia.
Avem apoi tipologia gazetarului, una răspândită în secolul al XIX-lea dar și în interbelic, atât în rândul scriitorilor cât și în rândul personajelor lor. Punctând absenţa prieteniei bărbat-femeie în literatura de la noi, autoarea vine cu o categorie specială inclusă tot la criteriul meserii: prietenia bărbat-bărbat, ilustrativă în acest sens fiind cea dintre Geo Bogza și Max Blecher. Ioana Pârvulescu alege exemplul celor doi, considerând că devenise mai rar în sec. XX să se mai scrie cărți pentru cineva. Cu alte cuvinte să se întâmple ca o prietenie „să aibă consecinţe literare”.
O altă categorie este construită în jurul atitudinii masculine în faţa morții, iar aici autoarea este mai tranşantă: „o femeie care să se gândească la sinucidere cioranian, fără o problemă sentimentală, nu a apărut încă în literatura română; bărbatul, în schimb, chiar atunci când se sinucide din amor, nu e atât de ușor de ‘clasificat’ „. Domnii reușesc, astfel, să depășească locul comun al sinuciderii din amor, pentru a o face din raţiuni metafizice.
„Discursul îndrăgostit” şi mitul jumătăţii artistice
Un alt capitol este dedicat discursului îndrăgostit, urmând grila de interpretare a lui Roland Barthes despre acest tip de discurs. Iar la Barthes, discursul îndrăgostit nu are pretenția de a fi un metadiscurs, din zona neutrului, ci un discurs peste discurs, în care perspectiva experienței personale se suprapune pe o încercare de sistematizare de discurs.
De la mitul jumătăţii estetice, ilustrat prin „O alergare de cai”, „Luceafărul” sau „O noapte furtunoasă”, până la „Patul lui Procust” sau textele lui Anton Holban, autoarea constată că discursul amoros articulat poartă, în proza românească, timp de un secol, amprentă masculină.
Iar în această ambianţă a domnilor, sunt scoase în evidenţă două mari tipuri de discurs îndrăgostit masculin în jurul a două tipologii: cea eminesciană, cu Hyperion, ca exponent al geniului neînțeles, și cea a lui Rică Venturiano, ca reprezentant al categoriei celor care iau lucrurile mai à la légère.
Discursul lui Hyperion este grav, platonic, controlat, coerent, concentrat și profund intim, desfășurat la lumina lunii, când iubita e într-o singurătate deplină și neavând nevoie de aplauze. Prin opoziție, discursul de tip Rică Venturiano este banal, comic, precipitat, antiromantic, direct și obligatoriu afişat public.
Între aceste două mari tipologii opuse, Ioana Pârvulescu îl așează pe Kesarion Breb, ca tipologie a misteriosului absolut, ce nu este, în discursul lui despre iubire, nici grav, nici comic, ci imaginea ascetului incoruptibil cu lucruri lumeşti cum ar fi iubirea. Şi, deși se lasă cuprins de neliniște, de tulburare bine ascunsă, nu cade în ispite din cele comune, ci acceptă o iubire imposibilă, fără să se îndepărteze de Maria, subiectul iubirii sale.
Mitul jumătății estetice este greu de reperat în literatura română, constată autoarea. Întâlnirea jumătății artistice ideale e reperată totuși la Negruzzi în nuvela „O alergare de cai”, prin cuplul doamna B și partenerul ei fără nume. De altfel, Ioana Pârvulescu nu se ferește să își exprime preferința pentru nuvela lui Negruzzi pentru a ilustra şi alte elemente din textul său, cum ar fi saltul narativ avangardist pentru epoca în care a scris.
Se mai întreabă Ioana Pârvulescu şi cum iubesc bărbaţii care citesc? Ca schiţă de răspuns alcătuită tot cu umor, domnii, pare-se, ajung să fie dezamăgiţi când se întâlnesc cu o realitate dezvrăjită şi când idealurile feminine livrești se izbesc de o realitate mai crudă.
Misterul masculin
În marja tezei că domnii s-ar situa în jurul „misterului feminin intact”, autoarea susţine ipoteza că și perspectiva doamnelor despre domni în literatură ar rămâne în aceeași zonă a unui mister masculin intact. Ilustrând această idee cu un exemplu dintr-un text scris de o femeie („Femeie în fața oglinzii”) şi cu un altul scris de un bărbat („Patul lui Procust”).
Plecând de la această ipoteză a Ioanei Pârvulescu, pentru întregirea perspectivei, ar fi interesante viitoare investigaţii literare care să mai dezlege din enigmele masculine în perspective ale doamnelor asupra domnilor în literatura scrisă de femei sau în perspective masculine asupra domnilor în cărțile scrise de femei.
