(fragment dintr-un roman în lucru)
credit foto: RĂZVAN LAZĂR
Programul a fost stabilit și niciun amănunt nu a fost neglijat. Autoarei nu-i plăcea să-și lase personajele nelegate la șireturi. Doar pe Clara nu o putea controla, nu era a ei. Clara aparținea lumii întregi, așa îi plăcea japonezei să spună. Akira nu se împotrivise. Oricum el nu era invitat la petrecerea femeilor. Mizuki s-a consultat pe rând cu Ana, cu Maria, lăsând-o pe Veronica la urmă și pricinuindu-i suferință, așa cum știa că-i place. Deși nu-i plăcea deloc.
- Planurile au fost date peste cap, s-a plâns Veronica.
- Serios? Chiar așa? Mizuki, ne-ai dat de înțeles că nu tot ce zboară se mănâncă și că acele club-sandviciuri cu pește sunt de prost gust. De flori nu ai pomenit nimic, Ana a ridicat din umeri.
- Nu le-am văzut încă, a răspuns autoarea cu un ton calm.
- Ne-ai pus într-o situație delicată.
- Asta e treaba autoarelor, a zis Maria. Treaba mea e să fac cel mai tare cocktail cu cafea.
- Preferatul meu e Espresso Martini!
- O să fie o seară încântătoare, a zis Mizuki. Cred că am reușit să scriu pentru fiecare în parte câteva replici spumoase și să creionez întâmplări interesante. Niciuna dintre voi nu o să fie uitată, luminile reflectoarelor sunt poziționate în așa fel încât să vă pună pe toate în valoare.
Femeile o priveau uimite. Nicio vorbă despre Clara, era nunta ei până la urmă. Autoarea era geloasă că acesta nu era evenimentul ei în totalitate și se vedea amenințată. Probabil de o nouă autoare, de Clara. La asta nu se gândiseră. Dar Clara nu scrie. Clara citește mult și este o halterofilă a cărților, și pe deasupra este foarte iubită de Radu, un băiat bun. Orice s-ar spune mai mult despre acest om ar fi prea mult, ca niște înflorituri Rococo pe un porțelan cu păstori și păstorițe, nu e cazul.
- Și Clara? a îndrăznit Ana.
- Ce-i cu Clara? a zis Mizuki.
- Ea ce rol primește?
- Ar fi bine să-și scrie singură rolul, doar a citit atâtea romane.
- Cum crezi că o să fie viața ei de acum încolo?
- Akira știe mai bine semnele. Un gest sau un cuvânt anume duce către o întâmplare mai mult sau mai puțin plăcută.
- Adică suntem fabricanții propriilor consecințe?
- Cam așa, a zis Mizuki enervată și a pus mâna pe telefon să-l sune pe Akira, doar n-o să-l lase o să meargă liniștit și fericit pe străzile însorite ale orașului. Petrecerea urma să fie a doua zi și chiar dacă nu era invitat, era obligatoriu să cunoască fiecare detaliu.
Din balcon se vedeau dârele apusului ca niște șerpi purtători de veninul despărțirii și de antidotul unei perspective. În inima furtunii e calm și femeile se simt protejate. Autoarea venise cu o serie de cataplasme să le aplice personajelor. Chiar și ea avea nevoie, era departe, prea departe de șosetele ei, de peștii ei uscați de prosoapele moi și de ritualul cu Akira.
Akira se plimba pe străzi, Love îl însoțea, cei doi vorbeau repede și conversația lor curgea ca apa la robinetul de la chiuvetă recent schimbat. Love o ștersese de la întâlnirea cu autoarea ca să-l însoțească pe Akira prin parcurile bucureștene și pe străzile orașului vechi.
- Miss Love, bărbatul-prosop e nedumerit. Dar haide, te rog, să ne spunem pe nume, e mai simplu așa.
- Ți se pare că este un oraș cu oameni nepoliticoși?
- A, nu, doar că o să ne înțelegem mai ușor. Noi doi. De oraș nu-mi pasă deocamdată.
- De ce crezi că Mizuki nu te-a invitat la petrecerea de pe balcon?
- E locul creat de ea, nu am ce să caut și nici nu vreau să aud discuțiile. Mai bine sporovăiți acolo pe limba voastră. Știi că Mizuki a creat un întreg limbaj pentru voi? Pentru ca să ne înțelegem cu toții, m-a învățat și pe mine. Noi vorbim acum un soi de…
- Lasă, te rog, lasă…, a zis Love lăsând privirea în pământ.
- Ce-i cu tine?
- Să mergem.
Își aliniau pașii și trotuarele păreau mai drepte iar clădirile se ridicau spre cer cu tencuielile lor scorojite, din curți lătrau câini și mieunau pisici curioase. Felinele se mai lungeau pe garduri și semănau cu armonici la care, într-o zi, cineva va cânta o melodie prostească dar veselă.
- Bucureștiul este un oraș plin de melancolie și de tristețe, a zis Akira, la fiecare pas simt un ton abătut și nuanțe de abis.
- Ești prea poetic, ai vrea să dai un sens literar oricărei pietre, dar aici e altfel.
- Cum?
- E plictiseală totală și mult prost gust.
- Ei…Ce-i cu tine? Te-ai îndrăgostit?
- Eu!? Nici vorbă.
Akira a luat-o de mână pe Love.
- Ai mâna rece și albă ca spuma laptelui sau ca hârtia. Mizuki scrie toate iubirile pe care le ne poate trăi. Dar are o sursă mai mare de inspirație, nu doar viața ei. Când se așază la birou și scrie își afundă picioarele în oceanul răcoros și din adâncurile lui scoate poveștile, pești uriași i se perindă pe la picioare iar ancora care o țintuiește în timpul zilei acum devine ușoară ca un solz și femeia mea înoată cu o viteză uluitoare și revine la suprafață târziu, foarte târziu, spre apus, cu părul ud și ochii plin de dorință, iar eu o aștept la țărm cu prosoapele pregătite s-o șterg și să o pregătesc pentru a lua cina împreună cu copiii.
- E norocoasă, a zis Love cu vocea gâtuită de o emoție stranie, un soi de disperare mascată.
- Eu sunt norocos că mă acceptă.
- Și cu mine? Cu mine ce e?
- Ce să fie, Love? Ești un pagină extrem de bine scrisă, o foaie fină.
- Sunt o femeie.
- Nu ești o femeie, și Akira a zâmbit. Adică nu ești o femeie oarecare.
- A nimănui.
- Ei, asta nu-mi place cum sună, și Akira i-a luat mâna într-a lui. Ești a mea.
- Și eu sunt a ta? Și Mizuki?
- Tot a mea.
- Dar cine ești tu? Cine te crezi?
Când apare o cafenea în drum, mai ales una decorată cu grijă, cu atenție, e obligatorie oprirea, odihna, pauza care trezește simțurile, aproape toate simțurile. La fel e și cu librăriile, colecții de bijuterii prețioase tăiate în forme geometrice și aranjate cu grijă în rafturi. Nici nu știi ce surprize ascund până nu le probezi, o carte poate fi un colier simplu cu perle sau unul sofisticat dar care te strânge un pic de gât oferindu-ți senzații tari. O carte-coroană a unei regine sau o broșă, ori o simplă insignă cu simboluri ale unei ideologii înăbușite mult prea târziu.
Cei doi s-au așezat la o măsuță rotundă și au continuat să vorbească privindu-se calm. Telefonul lui Akira vibra în buzunarul jachetei. Mizuki mai putea să aștepte. Ziua lungă a verii lungește umbrele pe caldarâm și abia se mai pot distinge ale cui sunt, picioare lungi și coate îndoite, sau poate că sunt doar toartele ceștilor de pe masă.
