Poarta visului

Visul este singura poartă pe care, intrând, putem zări ceva din majestatea unui tărâm care ne este interzis în starea de trezie şi de viaţă. Visul este singura poartă pe care, intrând, putem întrevedea acea lumină pe care o vom zări, o dată ce moartea ne va acorda liniştea din urmă. Visul este singura poartă pe care, intrând, putem simţi vântul de larg al unei mări fără de capăt: acesta este locul de unde toate au început.

Pemtru moderni, iar eu sunt unul dintre aceştia, imperfect şi solitar, visul este mai mult decât o consolare naivă: el devine, în dicţiune romantică, cunoaştere şi de transformare. Asemeni poeziei, visul aduce în ceasurile noastre oarbe sclipirea voltaică a metaforei eliberate. Visând, învăţăm să murim şi astfel ne eliberăm din cătuşele unei vieţi ce ne este captivitate oarbă.

Visul este fanta care se deschide în lume, lăsând să ajungă spre noi culori şi sunete pe care le credeam uitate. El este transă, un dicteu automat al inimii, o comuniune discretă ce ne face să devenim una cu cei care nu mai sunt. Este ca şi cum, deodată, privirea noastră ar fi privirea lor, iar spaţiul din jur ar fi încărcat de parfumul dimineţilor de demult.

Visul este cel mai aproape de acea suspendare a angoasei trecerii pe care o numim moarte: ȋntre marginile sale trupul dispare şi ceea ce rămâne este fragila, teribila libertate a privirii cu care ȋnaintăm spre cel din urmă prag. Aici, doar aici, timpul care ne este dat, precum o cămaşă a lui nessus, poate fi lăsar in urmă şi doar aici cuvintele ȋncetează să mai cadă peste noi , ȋncărcate de zgura raţiunii.

Şi poate că de aceea cei care se tem de propria lor moarte, prinşi ȋn rama nemuririi lor aseptice, se tem şi de visul ȋn care ȋntrevăd ceva din neliniştea lichidă ce se zbate ȋn propriile lor destine. Ordinea de automate a firii lor este tulburată de freamătul care vin de departe, de tot mai departe, ca un semn al vremii ce se ȋntoarce spre sine, ȋn adânc de mare şi de nor.

Iar literatura nu este decât ecoul acestei tresăriri de pleoapă ȋn răstimp de vis şi de reverie: crescut din ȋnşiruirea de fraze curgând pe ecran de calculator, textul devine trupul ce ne primeşte, ȋn clipa ȋn care nu mai putem avea un alt corp muritor.

Şi ce ar mai fi viaţa mea, atâta cât a mai rămas, fără această trăire care se petrece la graniţa dintre lumi, în răstimpul unei contemplări de nori sau al unui desen încrustat pe zidul unei case uitate? Tot ceea ce mai am, în aceşti ani din urmă, este visarea la care revin, ca la un port adăpostit de mare. Ea este unica condiţie la care mai aspir şi ea reprezintă clipele în care pot rosti cuvintele pe care le credeam pierdute :singurătatea devine ȋmbrăţişarea celor morţi, ca într-o cameră de şoapte.

Realitatea este veştmântul de care mă lepăd în momentul în care aleg să caut această senzaţie de adânc. Cuvintele zilei sunt limba comună a orelor noastre ,dar glasul pe care îl transcriu aici este un glas al visării, al nostalgiei, al reveriei, al neliniştii şi al stingerii. Şi doar în muzica sa mai pot regăsi ceva din fericirea care mi-a fost dată,căci visul este singura casă în care mă mai pot regăsi.