Vizavi de Cioran

Bineînțeles vizavi, pe trotuarul celălalt, vreau să zic, pentru că oricât aș vrea să încerc o comunicare directă cu ceea ce a scris și sigur a gândit Emil Cioran nu cred că se poate de la egal la egal; fără a afirma modestie, nu știu dacă am reușit să accept cât de profund – chiar eronat, să zicem – pătrunde el în misterele gândirii umane preluate într-un ansamblu, într-un colectivism socio-istoric peste care trece cu tonalitățile dramatice ale deziluziilor personale înainte de orice…

Om al ideilor, a studiului, a pasiunii de a descoperi și a exprima adevăruri însoțite (sau nu) de confuzii ideatice – fie de dreapta fie de stânga – ca să folosesc expunerea explicativă a vremii – Emil Cioran se dezvăluie o inteligență a cărei dominantă afectivă îi propune – la numai 23 de ani – jocul periculos de tentant al balansului viață-moarte și scrie (în 1934)  „Pe culmile disperării“ pentru care primeşte Premiul Comisiei pentru Scriitorii Tineri Needitaţi şi Premiul Tinerilor Scriitori Români și în care enunță decisiv: „Nu merită să te deranjezi să te omorî, de vreme ce te omorî întotdeauna prea târziu.”… și cum suntem într-o epocă istorică clocotind în schimbări radicale implicând mutații valorice derutante individualitatea culturii conturează șansa (sau neșansa) confruntării cu realul subliniindu-i ori  estompându-i validitatea…

O lucidă cântare a ceea ce se întâmplă cu un război mondial (Primul) în care se prăbușesc imperii și se retrasează frontiere, cu revoluții social-politice marcate de violențe și distrugeri, dar mai ales cu acel apogeu al morții din cel de al Doilea război mondial viața lui Cioran devine o evadare intelectuală cu sau fără greșeli de interpretare, dar sigur datoare vieții pe care o trăiește.

Dintre toți cei a căror gândire a pendulat între exaltarea ideilor si logica realității înconjurătoare (din prima jumătate a secolului 20) Cioran oferă observația filozofica a unui dezechilibru a cărui dominantă afectivă îi propune „bătălia” solitară a omului format sub semnul derutant al lui Schopenhauer ori al (dez) echilibrului nietzschenian și rezultanta analitica vorbesc enunțiativ: „Scrisul are valoare şi justificare numai ca eliberare de abisuri”  așa încât acceptarea unei lumi către care se uită cu surprinderea deziluziei nu poate  fi nici măcar iluzorie.

„Cioran e o inteligență pură… Ceea ce e ciudat la Cioran nu e neliniştea de a fi om, ci neliniştea de a fi român.” zice Petre Ţuţea și poate că ceea ce spune ar putea fi  și notă determinantă a echipei Noica, Eliade, Țuțea, Vulcănescu pentru care referința filozofică se definește printr-o călătorie intelectuală profund intuitivă în care valorile umanității trebuie să întâlnească specificul național…poate pentru că a fi național(ist) ca și a fi internațional(ist) – justificativ sau nu – atacă fondul afectiv al intelectului pus la încercare de mutațiile majore pe care trebuie să le întâmpine.

Emil Cioran se naşte la 8 aprilie, 1911 la Răşinari – satul acela din vecinătatea Sibiului din care s-a ivit şi Octavian Goga, poetul „pătimirii noastre” tot în aprilie (1881) şi tot fiu de preot – a studiat filozofia şi literele la Bucureşti, merge cu o bursă de studii la Berlin şi ajunge la Paris (1937) cu o bursă acordată de statul francez pentru doctor, așa încât călătoriile filozofice ale lui Cioran se vor întâmpla într-un univers pe cât de familiar cunoaşterii pe atât de străin afectiv şi ce urmează devine ritmul distributiv al pendulărilor dintre „culmile disperării”şi manifestul inevitabil al resemnării” cum singur se defineşte.

Ceea ce primordial, cred, impresionează în scrierile lui Cioran este insistenţa cu care judecă valorile umane, sentinţele lui, chiar dacă sunt în defavoarea subiectului, demonstrează o profundă înţelegere a ceea ce numim umanitate – fie că se opreşte asupra istoriei, întrând mai mereu în teritoriile discutabile ale mitului „formă de istorie pentru acei care simt trecutul ca actual” ori a simbolurilor,  „realizarea în concret a universului”, fie ca  se zbate în apele misterioase şi deci neclare ale vieții interioare pe care – pe drept cuvânt – o consideră mult mai complexă şi mult mai incitantă decât realitatea imediată, exterioară…

Zice Cioran: „O atitudine şi o concepţie de viaţă care nu răsar dintr-o reală efervescenţă lăuntrică, dintr-o complexă frământare a subiectvităţii, n-au absolut nici o valoare, precum n-are nici o valoare întreaga informaţie livrescă, dacă nu este adaptată unei energii subiective specifice”… și sigur ne trimite în zona confuziilor interpretative, cele în care întrebările majore se aglomerează, se întâlnesc și se resping ba chiar se rostogolesc în ritmurile temporale pe care nu le putem evita

O lume în a carei “existența precede esența”(ca să folosesc scurt și cuprinzătoarea definiție dogmatică a existențialismului, dar nu despre el este vorba aici) incită gândirea și sigur atitudinea, altfel, umanul se surclasează și Cioran nu acceptă; se întoarce către sine înainte de orice preluând de la Schopenhauer – ca și Eminescu, de altfel – tentația refuzului de a rezuma condiția umană altfel decat o rezultantă a individualității: “ Oamenii superiori – zice filozoful german – sunt ca vulturii și își construie propriul cuib într-o înalta-fără limite-solitudine.”

Prezenţa şi prezumpţia lui Cioran în raport cu omul are constanța destinului pe care îl surprinde în ipostazele originare: „Echilibrul omului în lume este dependent de modalitatea de vieţuire a timpului”  ceea ce înseamnă aşezarea  aceea personală în perimetrul unei atitudini în care acceptarea temporalităţii omului poate fi imediatul ori îndrăzneala traducerii  ei în termenii permanenţei…  Așa cum reprezentarea exterioară, ansamblul imagistic din care se compune societatea umană, cu sau fără sublinieri istorice, dar cu precădere element al „mobilităţii interioare” de a fi, îi permite lui Emil Cioran să se retragă în acea sceptică „ocheada” din care ne place să aflăm și  eventual ă învățăm.

Aproximez prea mult? S-ar putea, dar întrebările pe care le stârnește Cioran și mai ales rezultanta lor n-au nimic din simplitatea explicativă.

Pe urmă, deschid Rilke și parcă nimic altceva nu mai are sens și-mi reproșez că nu m-am oprit atunci când Emil Cioran a trecut pe lângă mine în Parcul Tuileries – era o toamnă târzie cu cer îngreuiat de nori apoși… «De-acum cel fără casă mereu pribeag va fi / Cel singur va fi singur vreme lungă, / va sta de veghe, lungi scrisori va scri / și prin alei mereu va ratăci,  neliniștit, când frunzele s-alungă. » (Rilke –Zi de toamna/ trad Al. Philippide)

Publicat la Itaca/ mai 29/ ‘25