Literatura se naşte în spaţiul de cuvinte şi de pauze al singurătăţii: ea nu poate aspira la vocaţia pedagogică a îndrumării morale, după cum nu poate dărui certitudinile spre care se aleargă cei prinşi în infernul de zile interşanjabile. Delicată şi tragică, ea se iveşte din materia de imprecizie a nostalgiei şi se pierde in undele de melancolie ale mării devenite cer, la capătul lumii.
Şi poate că de aceea scriitorul trăieşte, mereu, ascuns în spatele măştii închipuite de propriul text, căci existenţa sa de ore şi de ani nu este decât un purgatoriu de silabe. Parte a oamenilor, el nu poate fi asemeni lor, de vreme ce simte alergând moartea în trupul său, asemeni unui sânge al destinului.
Şi doar literatura, ivită din singurătate şi întoarcere spre sine, poate face să se nască, din travaliul solitar, comunităţile de inimă şi de priviri: actul lecturii este, asemeni scrisului, o suspendare a morţii, de vreme ce el instituie în fiinţele trecătoare calea de acces către un întins ce nu mai are capăt.
În trupul singurătăţii literatura se dezvăluie aşa cum este, despovărată de fardul elanurilor profetice. Tristeţea intră în substanţa zilei, precum un amurg: paşii nu mai curg cu limpezime de zi, ci învaţă să urrneze un itinerariu al melancoliei. Cei vii şi cei morţi se opresc în faţa aceleiaşi porţi , dincolo de care se află ritmul de fraze al paginii ce stă să se nască.
Şi astfel literatura ajunge la acel capăt pe care nu ne este dat să îl întrevedem decât în clipa dezvăluirii de prag .Suspendată între moarte şi singurătate, literatura este această tenace ucenicie a stingerii- fiecare propoziţie se pierde în vastele unde ale unui timp ce încetează să mai fie cel al vieţilor noastre.
Simgurătatea este trupul în care literatura se pierde, spre a se putea regăsi. În camerele ei de dor şi de doliu fericirea mai poate trăi doar ca un ecou sau o boare de vânt- respiraţia ei este aceea a grădinilor la care visăm, prinşi în lanţul de vise al celor de demult. Iar ochii se deschid,treptat, pentru a cuprinde intensitatea de tăcere şi de murmur a celui din urmă cer destinat privirilor noastre timide.
