Motto: ,,Acolo unde ard cărți, vor fi arși și oameni .”
Realizată de obicei într-un spațiu public, arderea cărților reprezintă un element de cenzură și provine, de obicei, dintr-o opoziție culturală, religioasă sau politică față de materialele în cauză.
Totul începe pe data de 10 mai 1933. Cărțile sunt arse în Germania lui Hitler.
În unele cazuri, lucrările distruse sunt de neînlocuit și arderea lor constituie o pierdere severă pentru patrimoniul cultural.
În alte cazuri, arderea cărților a devenit emblematică pentru un regim dur și opresiv care a încercat să cenzureze sau să elimine din conștiința publică un aspect al culturii.
Guvernul Nazist a decretat astfel motivele pentru arderea materialelor tipărite:
„…care acționează subversiv asupra viitorului sau atacă rădăcina gândirii germane, teritoriul german și forțele conducătoare ale poporului nostru…”- motivul pt arderea cartilor din istorie
Arderile unor cărți au fost realizate chiar de autorii lor.
Câteva exemple ce sugerează tragismul acelei epoci sunt următoarele:
Se știe că Goldoni a ars prima sa piesă, o tragedie numită Amalasunta atunci când s-a confruntat cu critici nefavorabile.
Nikolai Gogol a ars a doua parte a capodoperei sale Suflete moarte, după ce a intrat sub influența unui preot care l-a convins că opera sa literară era păcătoasă; Gogol a descris mai târziu acest lucru ca pe o greșeală.
În anii 1870 Ceaikovski a distrus manuscrisul primei sale opere, Voevoda. În perioada sovietică Voevoda a fost reconstituită postum pe baza orchestrației și a părților vocale ce au supraviețuit în schițele compozitorului.
Operele scriitorului Franz Kafka și poeziile lui Emily Dickinson ar fi fost mari pierderi pentru literatura universală dacă ar fi ars.
Înainte de moartea sa, Franz Kafka i-a scris prietenului și executorului testamentului său, Max Brod : „Dragul meu Max, ultima mea cerere: Tot ce las în urma mea… jurnale, manuscrise, scrisori (ale mele și ale altora), schițe și așa mai departe, să fie arse necitite”.
Brod nu i-a respectat dorința lui Kafka, crezând că scriitorul i-a dat aceste instrucțiuni, în mod specific, pentru că acesta știa că el nu le va îndeplini – Brod îi spusese deja acest lucru. Dacă Brod ar fi respectat instrucțiunile lui Kafka, întreaga operă a lui Kafka – cu excepția câtorva povestiri publicate în timpul vieții sale – ar fi fost pierdută pentru totdeauna.
Un caz similar se referă la poeta americană Emily Dickinson , care a murit în 1886 și i-a lăsat surorii sale, Lavinia, instrucțiunea de a-i arde toate documentele. Lavinia Dickinson a ars aproape toată corespondența surorii sale, dar a interpretat că testamentul nu se referă la cele patruzeci de caiete și foi volante, ce conțineau aproape 1800 de poezii; acestea au fost salvate de Lavinia și publicate încă din acel an. În situația că Lavinia Dickinson ar fi fost mai strictă în îndeplinirea ultimei dorințe a surorii sale, o mare parte din opera poetică a lui Emily Dickinson ar fi fost o mare pierdere pentru literatură.
În 1953, Ray Bradbury scria o capodoperă vizionară – ,,Fahrenheit 451” – despre o societate în care statul interzice cititul și legiferează arderea cărților, izolând cetățenii într-o „bulă” socio-politică.
Pompierii reprezentau cenzorii oficiali, judecătorii și executorii.
Aceștia spuneau : ,,Arde tot, arde orice. Singurul care strălucește și purifică e focul”.
În cadrul romanului, Bradbury prezintă lupta omului modern: de privit realitatea în față sau de a alerga cu ochii închiși după plăcerile lumești. Cei care aleg ultima variantă sunt și cei mai săraci din punct de vedere spiritual.
Din păcate, societatea de astăzi consideră omul prost fiind cel care dorește să agonisească înțelepciune, nu obiecte.
Părerea majorității este aceea că prost e omul care este și nu are.
Oamenii erau doritori să asiste la marele carnaval al focului. Unele cărți nu vor să fie citite de populație, deoarece privesc mult prea veridic viața. Oamenii din propria lor dorință au încetat să mai citească.
Din punctul de vedere al mediocrității, cartea poate deveni un adevărat drog: ,, Numai pentru o noapte”, dar se știe că niciodată nu se rezumă doar la atât.
Cărțile sunt privite cu ură și cu teamă, deoarece acestea dezvăluie porii de pe fața vieții.
În roman, apare și problematica fericirii.
În zilele în care cărțile ardeau, oamenii considerau că pot fi fericiți tot timpul. Ei se temeau de omul cult, deoarece el reprezintă un pericol și nu se știe niciodată ce pune la cale.
Ei doresc să atingă fericirea cu orice preț, așa că statul îi dorește inculți. În cadrul unei probleme e bine să nu le arăți decât o variantă de rezolvare a ei și nu mai multe pentru că altfel îi dai omului bătăi de cap. Se știe faptul cum că individul uman cu cât citește mai mult, cu atât devine mai trist. Astfel, ,,oaia” s-a întors înapoi în țarc, deoarece a rătăcit pe drum și a parcurs o altă cale ce îi era necunoscută.
Interesant în romanul lui Bradbury este construcția personajului principal.
Pompierul Montag este deosebit și nu se încadrează în tiparele pompierilor prezentați în carte. Acesta, cu timpul, își dă seama de greșeala enormă pe care o face și începe să fure cărți de prin locuințele oamenilor ale căror case le dă foc.
Acesta se gândește că focul, care este un laitmotiv în roman, poate să și dea, nu numai să ia.
Montag încearcă să facă în așa fel încât ar dori să le dea foc tuturor pompierilor.
Remarcăm felul în care personajul principal începe să devină un cititor novice. Acesta nu trebuie să-i disprețuiască pe ceilalți care sunt inculți, pentru că și el s-a regăsit odinioară în categoria lor.
În final, Montag își dă seama că oamenii au ars din propria lor voință cărțile, deoarece le era frică de pompieri, însă cunoștințele au fost păstrate, ascunse, în interiorul lor.
De acolo nu le mai putea fura nimeni nimic.
