Între substantiv și interjecție…

pare să se situeze actualmente starea numită PAX, pace adică. Asupra substantivului latinesc am insistat nu demult, deci nu ar fi necesară o revenire. Și totuși situația e de așa natură încât voi aplica – tot e la modă –  asupra unor înțelesuri pe care nu le-am abordat odinioară. 

Trecem de tratat  de pace, pace și ajungem de-a dreptul surprinzător la summa in pace adică în vreme de desăvârșită pace; ar cam intra la categoria mediatică de azi „vorbim”, mai ales că nici  romanul (Cicero)  nu specifică în ce perioadă a avut loc starea respectivă, fiind mai mult o doleanță de tipul „ ar fi…”.

Livius e aproape încrezător că s-ar putea viețui cum bona pace, adică în bună pace, netulburat, pașnic. Desigur dacă sunt îndeplinite condițiile pacificatorului. 

Pacificatorul însă  nu poate fi decât cel puternic după cum ne arată și intrata în eternitate expresie PAX ROMANA, desemnând  – am mai subliniat – dominația pacifică romană, Imperiul Roman. 

Dar puterea dominației nu poate fi apriori generalizată pentru că ar duce la un vid pacificator; tocmai de aceea trebuie să existe temporar desigur, gentes in quibus Romana pax desinit, neamuri asupra cărora nu se întinde dominația romană (încă… ), adică pacea civilizatoare. 

Se ajunge apoi la mult dorita pax animi, liniștea sufletească, pentru toți. 

Pentru ca dorința pacificatoare să fie cât mai concludentă e de dorit ca și sacrul să fie invocat, chiar dacă e ceva de formă căci mai ales cei care tratează nu se gândesc nici la zei nici la sfinți. Vergilius amintește de exorare pacem divum, a implora bunăvoința zeilor; aici trebuie specificat că Poetul, nefiind politician, chiar credea. 

Pentru ca pacea să fie măcar în aparență viabilă, e necesar ca foștii adversari, indiferent de dimensiuni, să mintă cât mai credibil, astfel încât în final pace tua  dixerim, adică fie spus cu voia ta, fără supărare.

Dar pentru că încheierea păcii înseamnă oricum un învins și un învingător, pot fi și mai mulți, respectul pentru cel potent trebuie păstrat  și specificat cu grijă după cum atrage atenția Velleius Paterculus: pace maiestatis eius dixerim , fie zis fără a jigni maiestatea lui. 

Fie și doar din aceste trimiteri la puternicii lumii de atunci, reiese clar câtă stupizenie colcăie în flecăreala mediatică analitică politologică  cu care suntem intoxicați adeverindu-se cu atât mai mult că ar fi necesară uneori forma  pax!!! 

Ca  interjecție pax!!! are darul de a aduce chiar pacea când flecăreala depășește limitele, traducându-se cu ajunge!, tăcere! Și, mai puțin elegant gura! Cu tonalitatea de rigoare. Apare și aici o problemă: cine la cine? Perdantul ne mai suportând pretențiile potentului, sau acesta sătul de impertinența pigmeului???  

Dacă însă decidenții pacificatori sunt pares inter se, egali ca putere, atunci tertius non datur, al treilea nu există, adică „vorbim”  ca să ne aflăm în treabă încasând însă stipendiile de la unul, de la altul.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *