„Mi-e somn, mereu mi-e somn,
ca într-o nostalgie
răsturnată spre viitor,
despre care ştiu doar
că mi-e dor.E ca o grabă nesăbuită
spre-un alt tărâm
unde vreau să ajung,
poate chiar să rămân (…)”
Cel mai nou volum al Anei Blandiana, „Se face linişte în mine” (Humanitas, 2024), cuprinde o poezie metafizică, chiar gnoseologică, cu interogații despre viață, moarte, trecerea timpului și divinitate, tratate toate într-o constantă notă nostalgică. Pe alocuri o nostalgie a trecerii nemiloase, obiective a timpului. Dar, mai pregnant, o nostalgie în viitor, o nostalgie a morţii şi a timpului perceput ca veşnicie.
Nostalgia tinereții și a trecerii timpului poate fi, în mod iluzoriu, depăşită prin încercarea de mituire a timpului, aşa cum apare în „Corupție”. Dar adevărata miză este aceea a nostalgiei din viitor, care este o nostalgie încă şi mai dulce prin gradul său mare de incertitudine.
Cu o elegantă modestie sunt translate liric ideea de incertitudine în faţa incognoscibilului, nevoia de a crede, precum şi căutările continue inerente condiției umane. Astfel, în „Nu stiu”, poezia și Dumnezeu devin două incertitudini la care poți dori să aspiri. „Nu știu ce e poezia/ și nu sunt în stare/ să-l definesc pe Dumnezeu-/ două văzduhuri în care/ încerc de o viață să zbor/ fără să fiu sigură că am aripi”.
O temă recurentă în poezia Anei Blandiana este ideea de regn vegetal. Sigur, în poezia de dinainte de 1989, „poporul vegetal” era o metaforă pentru exprimarea ideii de supunere a populaţiei. În volumul de faţă, semnificaţia este cu totul alta,”Poporul ierbii” vorbind despre uimirea omului în faţa măreţiei şi perfecţiunii naturii, un fel de recunoaștere smerită a superiorității naturii: „doar eu mereu stănjenită că-s om”, iar „cerul era ținut pe umăr de-un pom”. Motivația unei astfel de opțiuni fiind că „e prea târziu/ pentru a înțelege ceva din umilința/ din care frunzele continuă să crească.” Și în „Comparație” e prezentă ideea florii care are varianta dezirabilă de a „se întoarce în primăvară”, în timp ce poeta e condamnată, prin condiţia umană, interogată dar asumată, la un parcurs previzibil.
Un alt laitmotiv este liniştea acceptată în absenţa cuvintelor, într-o lume viitoare, în care acestea nici nu ar mai fi de folos. „Şi totuşi, ce linişte bună,/ n-aştept nimic de la nimeni,/ singurătatea n-a fost/ mai plină de sens vreodată,/ ca un fruct uscat de tăcere,/ rămas numai sâmbure,/ fără cuvinte, lumea e mai curată.”
Tot despre linişte şi relaţia dintre cuvinte şi linişte, în „Dialectica”, vedem frica dispariţiei cuvintelor. Cuvinte pe care poeta le caută în gând, apoi, când nu le mai găseşte în gând, caută să le salveze în vis. Şi, când nici în vis nu mai ajung, fiind blocate într-o limbă interzisă, pot fi găsite, sub o formă mai puţin materială, într-un ţipăt. Şi dacă a căutat mereu să exprime în poezie inexprimabilul, poeta pare că vede acest ţipăt ca pe un mister ultim, care nu se mai lasă descifrat şi nici nu mai trebuie descifrat, ci doar asumat şi recunoscut ca mister. Cu alte cuvinte, poezia, ca formă de cunoaştere, s-ar opri, în termenii lui Lucian Blaga, la formele de cunoaştere posibile, prin senzorial, prin sensibil: cunoaşterea paradisiacă şi cunoaşterea luciferică. Ţipătul fiind recunoscut ca mister ultim şi care e privit prin ochii a ceea ce se numeşte cenzură transcendentală,
Însă poeziile în jurul cărora gravitează parcă toate celelalte sunt „Mi-e somn” şi „La sfârşitul lui august”. Temele prefigurate (moarte, viață, trecerea implacabilă a timpului) se concentrează și se rezumă în „Mi-e somn”, prin faptul că spune răspicat că viața ajunsă într-o anumită etapă trăiește ceea se numește nostalgie în viitor, despre care putem specula că este nostalgia morţii: „Mi-e somn, mereu mi-e somn,/ ca într-o nostalgie răsturnată spre viitor,/ despre care știu doar/ că mi-e dor.” În „La sfârşitul lui august”, nostalgia veşniciei este asemănată cu nostalgia verii din ultimele zile de august. Vara este astfel asociată cu veşnicia, după care merită să fii nostalgic, în timp ce sfârşitul verii este doar un timp obiectiv, fad, măsurabil.