“Life is not always beautiful, but it’s a beautiful rîde” (song)
Că și-a dorit un cal am înțeles; visa cowboys de când citise Winnetou… era printre cărțile alea îngrămădite în șopru și protejate doar de mâna de fân a Floarei pe care trebuia s-o pască în fiecare dimineață și căreia – sunt sigură – îi atribuise, cu timpul, calitățile incomensurabile ale unui herd of buffalos – că între timp învăța și engleză – era acolo printre alte cărți periculos de nocive dacă le țineai în casă că niciodată nu se știa dacă ori de ce poți avea “vizita bătrânei doamne” – cum se cita conspirativ și chiar neobișnuit de intelectual (!) – așa ca un flit cu adresă… Durenmatt n-avea cum să știe oricum,… nu era numai vorba de doxuri ori Îngerul albastru … (dubiosul roman al lui Heinrich Mann) dar și de Kant și de Nietzsche și chiar de Gorila lui Rebreanu… Indianul ăla – de la care a învățat cuvântul “apache” – și despre care nici în ziua de azi nu se știe dacă Karl May imaginase că-l știe ori măcar ar fi avut șansă să vadă un colț din lumea aia din care venise, lume nouă fascinantă tocmai pentru noutatea unui mister în mișcare – îi picurase undeva în sânge, în creier, dracu’ știe unde, chemarea aia virotică a imaginației încinse și, sigur, calul trebuia să fie dacă nu eroul, cel puțin șansa de a concepe un erou…
Pe urmă, își lustria pantofii cu bot ascuțit și îi privea indulgent – cizme de cowboy avea numai Eli cu rude în America – chiar și când învățase să-și facă nodul la cravată că Geta cerea o oarecare decență când se duceau la Sfat la Consfătuire, trecea puntea pe bicicletă și sigur se închipuia călare traversând Mississippi…”
Ce chin e scrisul ăsta!
Nu poți să începi o povestire cu “Că”, o desființează din start…
Ei, da, dar caii scot din mine accente total neprevăzute, străine chiar, m-aruncă în vârtejul timpului suspendat între înţelegere şi acceptare şi în care alegerea transportă numai gustul amar al imposibilitaţîi, al tatonării unei noţiuni cu care – credem noi – ne confruntăm şi care, de fapt, ne tăvăleşte în ignoranţa curiosului care-şi “bagă nasul unde nu-i fierbe oala”
Eh, dacă aş avea măcar o fotografie, o poză de târg, un dagherotip, o schiţă stângaci concepută de şcolar sârguincios, o urmă concretă ca o velinţă păstrată numai ca să te-nveleşti cu ea… un semnn c-a fost…
“Bunică-tu, zicea tata, e un mister şi pentru mine, o umbră, a plecat de atâta vreme că nu-mi amitesc decât cizmele înalte, prea bine lustruite, zicea bunică-ta, mama şi n-avea niciun rost, chiar călare se prăfuiau la drumul lung, poate de aia mi le şi amintesc… într-un fel şi ele s-au estompat.”
Ciudată materializarea această selectivă, impersonală şi totuşi definitorie; compui omul pornind de la nimicul unei cizme lustruite pe care nici măcar n-ai văzut-o, cineva ţi-o transmite cu intensitatea emoţiei care a instalat-o acolo în colbul memoriei de copil încăpăţânat să ştie…
Silueta trebuie să aibe substanţă, fata morgana nu-i caracteristică pamântului acestuia,… Iluziile deşertului străbat totuşi distanţele, o subînţeleasă strădanie – suspect de falsă altfel – susţine ideea localizării, a aşezării în ţarc chiar şi atunci când pluteşte în aer îndoiala…de fapt, încercuirea e iluzorie, spaţialitatea posibilităţilor rupând barierele oricărui laţ şi vine spre mine dintr-o aşezare atemporală, pluteşte, aş zice, dacă iluzia apelor ar fi justificată…un mers în slow motion poate… și fiecare pas e un consum… ori poate mai exact , o umbră întinată de mâna nevazută a distanţei îşi depășește limitele, pulverizează aerul şi refuză să-mi dea drumul, mă ţine-n chingile uimirii…
Mă gândesc că avea draptate, tata, întelepciunea maturităţîi, presupun, chinul trăirilor paralele nu-i la-ndemâna oricui…
Artificiile imaginare care, chiar dacă au un fond real apar aerate, morganatic venind dintr-o lume despre care nici măcar nu mai suntem siguri că a fost, siluete ceţos fantomatice la care nu mai avem nici curiozitatea să ne uităm fie şi numai în cărţile cu poze rămase pe undeva prin podul bunicilor ori şopru – ca să reiau ideea rămasă în suspensia nesiguranţei, a plouat pe ele, că şiţa s-a cam rărit, le-au roș şoarecii că umblă liberi de când mâţele s-au dus pe la casele cu oameni, sunt aşa un fel de relicvă a unor vremuri la care ne-ar plăcea să ne uităm din când în când dacă nu ne-ar fi teamă că ne trezeşte analitici şi s-ar putea să nu ne placă ce şi cum analizăm.
Umbrele, asta e problema, umbrele indiferente la materialitatea lumii ele îşi etalează prezenţa, abia perceptibilă uneori, demonstrativ-exponenţial de cele mai multe ori, abisală spaimă venită din nu ştiu ce adâncuri cernând realul alteori.
Volatil oricum eventualul dialog cu ele !
Ehei! Toate nebuniile gândurilor dezlănţuite ar trebui puse la zid.
Scrisul?
Un blestem ca o umbră! Shadow! Asta trebuie să fie “Strigătul” lui Munch!
text apărut în Itaca (Dublin) in ’23
