Foile se desprind din carte și femeile aleargă goale pe o plajă pustie.
Neiubirea e un ocean privat. Au acces la toată plaja, doar ele intră în apă, valurile sunt doar ale lor și soarele le așază pe piele straturi de bronz pe care nu o să le privească niciun bărbat.
S-au întâlnit în sfârșit, sunt obosite după atâta vreme de rătăcit. Autoarea, pe un șezlong de pânză albă, sub o generoasă umbrelă de soare, răsfoiește o revistă în care tocmai i s-a publicat un interviu. Unul nou, pe trei pagini. Titlul: „Tata mi-a spus te iubesc doar cu o zi înainte să moară”. Iar finalul: „Eu nu am timp liber, e pierdere de vreme.”
CREDIT FOTO: RĂZVAN LAZĂRCocori ei de hârtie sunt puri, neprefăcuți, cinstiți, fideli, loiali, sinceri. Nu ar păcăli-o niciodată, nu ar dezamăgi-o. I-ar descoperi imediat, le-ar deplia aripile și i-ar arunca la pești. Femeia dă paginile revistei, cu gesturi moi și vorbește pentru sine:
Fă-ți numărul și victiminează-te ca de obicei! Totul, dar absolut totul, depinde de perspectiva din care privești. De fapt tema romanului este Tatăl și nu Femeia. Nu e nicio filosofie în asta. Doar câteva idei originale și câteva acorduri ciudate, marea muzică a vieții acestor femei e compusă din melodii cunoscute cusute între ele. Totul prea târziu, mereu prea târziu, așa cum apar iubirile. Abia atunci o să realizeze că nu mai au mult timp pe lumea asta și că tot ce ar fi putut face la vremea potrivită nu o să mai facă niciodată. Orice pe lumea asta are termen de expirare. Chiar și ultima expirație. După aceasta nu mai vine încă o inspirație și nu știe nimeni cu exactitate ce urmează. Oare iubirea este un simplu act fiziologic? Ar trebui să iau romanul de la capăt, să-l rescriu, să mai apară o ediție complet modificată, doar coperta să rămână la fel, îmi plac peștii portocalii. Nu cred că editorul meu o să fie prea încântat. Femeile astea merită o soartă mai bună. Le-am inventat bărbați prea slabi, nesiguri și plictisitori. Femeile mele merită mai multă atenție și mai ales să primească ce doresc ele cu adevărat. Adică timp liber în care să facă ce își doresc fără să dea socoteală cuiva. O să le fac cadou libertatea sau măcar o senzație extrem de bine conturată și credibilă de eliberare. Rețete nu dau, că doar nu scriu cărți de bucate. O să adaug și gândul că stările lor haotice, vorbăria, despicarea firului în patru sunt OK, să nu se mai învinovățească pentru toate prostiile sau să se îmbolnăvească. Beatrice a lui Dante o să plece în concediu, nu o să mai fie o călăuza eterică. O să bântuie pe o plajă imensă cu cocktail bar și cu tipi frumoși și bronzați pe post de barmani.
Plaja se intinde de aici până acolo, adică până unde vreau eu, orizontul e estompat, moale ca vata, locul seamănă cu o pictură olandeză din secolul al 17-lea, marii pictorii ai detaliilor care nu se văd cu privirea banală. Tonurile se întind de la griurile calde nisipii până la cele verzui și se proiectează pe stâncile brune, cu tonuri reci, liniștitoare. Îmi doresc ca femeile să se poată odihni, să nu mai alerge în galop, rapide ca valurile nervoase ale mareelor. O să mă gândesc să organizez un festival la care toată lumea să vină pe plaja asta uriașă și să culeagă scoici și să asculte muzică. Poate că doar așa o să reușesc. Cu paginile mereu ude și cu picioarele în apă, sirenă sau corsar, cu imaginația mereu la pândă, cu inima strânsă că poate nu o să mai prind următorul răsărit de soare. Și să scriu de dimineață până seara, cu părul lung și despletit cu degetele mirosind a pește și cu nările adulmecând sarea și cu plâmânii aproape lipiți de umezeală. În amfiteatrul de beton din fața oceanului stau cuplurile de îndrăgostiți și gustă stridiile de Cancale așteptând ca efectul lor afrodisiac să se producă. Aruncă cochiliile, un gest brutal, barbar, poate primitiv, sorb vinul alb și crud. Cochiliile se sparg și se întorc în natură, totul ecologic, așa cum îi place lumii azi. Unii aruncă și lămâile deși sunt rugați să nu facă asta. Poate că pescărușii sunt, totuși, de altă părere. Au în gene vremurile vechi în care marinarii mureau de scorbut și visau la livezile de portocali și lămâi de pe conturul continentelor calde. Departe de casă, mereu departe de casă și de cidrul de mere cu aromă de drojdie și parfum de corset muieresc.
Femeile vor fi invitate de onoare la festivalul serii, o dată de lună, vinerea. Degetele le vor mirosi a pește, cea mai fină carne cu cel mai stăruitor miros. Au și ele, naiadele, cărnuri rozalii, unele sunt iubite altele neglijate. Uitarea va fi de acum premiul cel mare, înmânat cu o diplomă și o sticlă plină cu nisip și scoici. Unele femei o să plângă la ceremonia de decernare, cineva s-a gândit la ele ca la niște pești zglobii, cu silueta metalică mereu mișcătoare, cu rochie lucitoare și privirea rece și adâncă.
Ce gânduri mă împiedică să am timp liber cu adevărat?
- Lipsa de orizont. Chiar și hormonii.
- Îndoiala – ce este și unde o să ajung cu ea?
- De ce le plac oamenilor premiile, împopoțonările?
- Păcatul. Are strategii răbdătoare și variante (de lucru) de interval.
- Adunatul de mărgele de pe jos, în fiecare zi. Șiragul risipit, viața mea.
- Timpul liber al femeii, poate că nu există, poate că nu e necesar.
