Rămân siderat de încăpățânarea rămânerii oamenilor în slogan. În adolescență fiecare se revoltă contra clișeelor adulte (un fel de impoziții ipocrite), pentru ca la scurtă vreme să-și aleagă și consacre propriile formule găunoase, crezând c-ar fi originale sau câtdecât diferite, în vreme ce ele bat aceleași ape-n pive, minimalizează sensuri complexe și difuze, îngheață dinamisme, sfârșesc tot în etichete, sloganuri, clișee. Toate cu profunzime doar subînțeleasă ori presupusă, toate criticabile ori cel puțin evanescente la analiză.
Că „istoria se repetă” sau c-ar fi fain și bine să nu… iată una din cele mai naive presupuneri sau cunoașteri fragile, deziruri sau spaime, oricum vorbe de lemn. Realitatea cea mai evidentă, clară, achiesată, răsdovedită de orice știință a omului (care-i onestă, nu ideologie mai mult sau mai puțin propagandistică și populistă) este că, în esență, nu există „efectivă” istorie. Adică pentru om nu există vreun dinamism evolutiv (întru cineștie ce ameliorare etică sau evoluție valorică), ci o batere/rebatere de pas/pași pe loc similar. Și că nu ideile (cu-atât mai puțin Ideile) fac istorie, ci împătimirile omenești. Și că, drept urmare, ceea ce numim istorie e treabă de genul „pe locuri, fiți gata (așteptați momentul sau comanda), start!” Pentru ca după orgasmica busculadă, urmată de rușinare și penitență, apoi de mica răsuflare numită reconstrucție și ștergere a conștiinței traumatice, procesul ca de arc încordat de lăsat fără frâu să re-nceapă. O generație care-o dă-n bară se „trezește la realitate” și regretă, generația care urmează intră trufaș în viață renegându-și pățaniile și aparenta înțelepciune paternă (pentru fii și fiice singura așazisă istorie realmente „palpabilă”, credibilă, e cea filtrată de experiența prezentului „viu”), comițând variațiile acelorași consecințe ale trufiei, ale nevoii de experiență proprie/personală, ale preaplinătății de sine, ale bravurii, aventurii și inconștienței ce vor fi caracterizat și celelalte „trecuturi recente”. Istoria omului persistă. E aceeași de mii de ani fiindcă psihismul abisal al omului nu se schimbă, cam același rămânând în ciuda acumulărilor de culturi, arte, religii, filozofii, etceterauri mentale.
Istoria nu se schimbă, doar e fidelă sieși. De-o privești dincolo de prețul a 2ă-3 hai 4 decenii vezi că-i la fel. Deci supraviețuiește. Persistă fiindcă-i fidelă nu negreșit vreunui sine/per se (fie imanent/iminent, fie transcendent). Ci fiindcă-i fidelă omului în ce are domnia sa mai fundamental și primitiv: eternu-i primordial.
Ciclurile geologice sunt gigante (milioane de ani); cele ale biosului zeci multe sau sute de mii; insectele supraviețuiesc zile, săptămâni, luni. Între toate oamenii trăiesc și se transformă preț de zeci maxim sută de ani. Și nu mă refer la biografia fizică, ci la fapte (scene, secvențe, tablouri, acte). Iată de ce sloganul „să nu repetăm istoria” – o reclamă exclamată de toate gardurile sociale și politice, strigată din toate difuzoarele publice și goarnele bunelor intenții – e glumă. Sau cel puțin naivitate. Cum l-ai ruga politicos ori i-ai interzice bețivului să bea, cum îți îndemni pruncul să crească iute mai mare, cum îl rogi pe adult să nu mai fie copil (ba unii iresponsabili chiar te-ndeamnă să-ți cultivi „copilul din tine”, cu toate că tocmai din preamult infantilism teribilist, tare afective sau îngrămădiri cerebrale, mulți suferă fie dezamăgindu-i pe ceilalți, fie se compensează oprimându-i).
Istoria suntem (ce suntem) noi: cu dispoziții sau virtualități înspre oricare dintre posibilitățile de-a ascende spre nobleți ori de-a coborî-nspre mizerii. Funcție de circumstanțe, presiuni, ambiții, opțiuni sau lipsă de alternativă, de capacitatea de-a ne opune răului principial (dacă-i vedem riscul sau hidoșenia) ori de-a-l alege (văzându-i avantajele ce ne înviorează și ne sporesc în ambiții și vanități egofile). Cu variații sau suspensii ocazionale, istoria oferă constant pauperismul sau agoniseala, lacrimația ori consacrarea, umilința sau libertatea și demnitatea, minoratul sau excelența. Toate dintre cele numite nu-s deloc pentru toți, masa grosieră sau masiv majoritară a oricăror populații trăind pe absolut toată scara (gigantică, infinitezimală și nenumărabilă-n detalii, a) variantelor posibile între respectivele extreme. Atingeri de mai scurtă ori lungă durată, înspre plusul și minusul dualismelor clare, poate avea ori păți multă lume. Iar dependența față de plusul visat/dezirat poate fi la fel de proastă, calcinantă sau dezumanizantă ca și dezolarea, angoasa și fuga față de orice minus. Oricum, la fel ca predicile popești, nici instruirile pedagogice (gen să-nvățăm istoria ca să ne putem feri de rele, ca să nu procedăm la fel de greșit ca înaintașii, ca să știm alege corect) nu au efect. Ori pot avea ca accept de moment, ca iluzionare de sine, ca egocentrism încrezut, ca lipsă de cunoaștere onestă a propriei fragilități, febre sau disponibilități labile. Când/câtă vreme „cele rele” par a fi doar departe de propria piele, în alții, câtă vreme nu există rezervă, prevedere, îndoială de sine (!), distanță tenace față de promisiuni sau oferte mari, existând însă din plin înclinație/slăbiciune față de prestigii, putere, superioritate, nemurire, atâta vreme te „programezi” să reactualizezi ce se știe bine și trist din trecut. Ispita de a face istorie (și mai vicelan zis: a scrie istorie) pavează autostrăzi de fals și minciună, de abuz și opresiune, fiind deja ușă largă pentru eroare și tragedie, către catastrofă.
În multe domenii (intelectuale) încă se perpetuează egal pionieratul și stângăcia secolelor 18 și 19, în care obiectul investigației și actul de-a comunica/descrie ce se investighează (științific) poartă același nume. Același substantiv comun și empiric e folosit și pentru obiectul de cunoaștere, și pentru produsele subiectului cunoscător. Fizică, chimie, istorie, geografie (etc) denumesc atât mecanici și evenimente obiective, cât și ce face proful și elevul care le explică verbal și le reduc la înscrisuri cifrice ori literale, cu toate că lucrurile sunt strict aparte/despărțibile. Sub același titlu de istorie narăm (fără nicio implicație fizică ori afectivă, directe și personale) atât fapte, obiecte materiale și procese umane petrecute, cât și faptele memoriei, actul de racontare care s-a dezvoltat ulterior și are loc numai azi. Cu toate că în realitate istoria e ceva numai și numai trecut, rememorabil, documentabil, povestibil, istoriografia reprezintă altcevaul a ceea ce reținem, traducem și (de la documentat până la poetic) comunicăm. Pentru ca o istoriozofie (filozofie a istoriei) să ducă la marginile reflexivității și-ale sintezei creative considerațiile referitoare la ce a fost (când și dacă o fi fost) istoria la modul concret. Ar trebui, așadar, să devină o practică comună discriminarea între istorie și istoriografie, utilizarea fluentă a ambilor termeni în chip adecvat. Confundând „povestirile/narațiunile” istoriografice (despre istorie), cu istoria ca termen propriu trecuturilor trăite, proprii adevărurilor care au fost dar nu ne aparțin în chip efectiv, unul dintre efecte este că, pentru contemporani, nici istoria și nici impactul moral și afectiv al istoriografiei nu există. Efectul e că însăși istoria nu ne afectează, lăsându-ne psihomental și sociospiritual cu totul indiferenți. Și fiindcă istoria dură, respectiv adevărurile răvășitoare despre oamenii de-aiurea sau ai trecutului, sunt produse mai degrabă ale iraționalității și inebriațiilor liderilor și-ai mulțimilor subordonate, nu avem cum să facem corelații cu adevărat relevante și revelatoare pentru propriul creier și afect contemporan, proprii omului în carnea și oasele circumstanțelor actuale.
Încercarea aceasta de explicare a divorțului dintre a ști și a asuma/internaliza (integral) este
nu numai simplă și scurtă (prin urmare evanescentă, ca orice paragraf citit fugace). Precis e neîndestulătoare pentru mulți. Și nu negreșit pentru c-ar fi slabă ori eronată, ci pentru că, azi (în grandilocventa zi de azi!), nu sună cu pompă, nu trimite la autori mult mai deștepti decât noi toți, nici nu citează din studii făcute de nuștiucine de la cutare mare Universitate moțată rău. Altmineri, chiar dacă un expozeu ar trimite la cărți și nume prestigioase, nici așa contemporanul nu-i dispus să-și aplece urechea la argumentele altcuiva, orice dialog sau constulare rezumându-se la expozee mai mult sau mai puțin autiste, paralele, fiecare rămânând cu ceea ce știa sau zicea el însuși cândva. În rest, chiar și istoriografii (ce-și zic istorici), chiar și filozofii istoriei (ce tot istorici sau direct/numai filozofi își zic) nu trăiesc, nu decid ori urmează conformitatea cu propriile idei sau viziuni despre istorie. Asta fiindcă, cei mai puțini dintre ei, ori au calitate de înțelepți precauți ori nepervertibili, submergând în aurita tăcere, ori sunt trași decisiv pe dreapta marginalizării. În vreme ce eterna lor majoritate (fie în calitate de „copii la suflet” sau de adulți nematurizați radical, și prin urmare tentați de aceleași iluzii ale parvenirii drept capi potenați ori autoritariști la diverse nivele) intră în mrejele horelor înșelătoare ale istoriei ce se va prezenta drept prilej kairotic (demn de profitat). Chiar și aceștia, așadar, la o adică uită de orice „lecții ale istoriei”.
Uitați-vă doar cât de dur e Rădulescu-Motru în celebra sa conferință (proiect/testament) din 1910 la Academia Română, și cât de atent, bemolizant-temător, de nu chiar precaut, curtenitor și flatarisitor, devine în volumul Psihologia poporului român, din 1937-38. Căci trebuia (nu-i așa?) să țină cont de nebunia trufiilor și populismelor beligerante, proprii naționalismelor extreme în ebuliția vremii. Noroc că la fel de ex-curajosul D. Drăghicescu schimbase macaze (intrând în diplomația luminată), așa că n-a trebuit să-și rescrie ceva mai grijuliu politic a sa Din psihologia poporului român, publicată-n 1907. Strict personal, cred că omul acesta foarte inteligent era în 1938 deja mort, sinuciderea lui din 1945 doar consacrând detaliul. Dar să lăsăm „istoria”. Nu vă pare ciudat, poate rău sau chiar trist, ca un contemporan aproape supradotat, cum e Daniel David, în opusul care cearcă în 2015 a depăși orișice se va fi spus în fix aceeași temă de maximală sinteză, din cele peste 600 de pagini tipărite foarte mărunt pe vreo 200 (mai multe ori mai puține – e iritant să numeri așaceva) își cere umil scuze cum că n-ar vrea-n ruptul capului să supere pe nimeni?…
Și uitați-vă și la istoricii-istoriografi televizioniștii actuali, care cum devin contractați „pe viață” ca să călăuzească și să mântuie creierii, neîncrederea și neliniștea populației (cu privire la ce-a fost sau n-a fost, cine-a tras ori n-a tras, cine merită îngropat și pe cine tre să proslăvim), uitați-vă cum uită ce vor fi visat ori strigat ei înșiși în 1989-90. Uitați-vă cum achiesează la toate propagandele mai mult sau mai puțin simpliste și mărginite, adică marțial-marciale, promovând liniștea și angajarea-n campanii cuminți, în iertarea greșiților și orientarea spre precis inocente lumini viitoare. Într-un cuvânt: predică sofistic în favoarea „ruperii față de trecut”, deși de sute (de nu chiar mii) bune de ani se știe că nu există trecut (ci eventual uitare), că există doar un prezent care reactualizează varii trecuturi, care variaționalizează trecuturi, că acest prezent nu garantează negreșit viitoruri fără cusur ci mai degrabă forme mai mult sau mai puțin străvezii de deja-vu. Cel mai demn de îngrijorare, însă, din păcate, e că intelectualii curenți repetă sloganul lipsit de impact sau efect real: să învățăm istoria ca să nu-i repetăm greșelile, ca să nu se repete. Și demn de deplâns e că nici măcar nu-și dau seama acești domni colegi că inclusiv aserțiuni anti- sau măcar a-științifice, cum că „e voia Domnului în toate”, că istoria „se-ntâmplă cum vrea D-zeu” sau că-i „cum dă Cel de Sus”, sunt oarecumva mai breze decât aci mereu înfieratul slogan de lemn cu ifos profesionist.
Supărați-vă de preferați și această plăcere: dar nu povestirile și repovestirile istoricilor și educatorilor fac „istoria” irepetabilă. Căci facerea (istorică) și Faptul istoric nu țin de narațiunea intelectuală, ci de persistența complexității lăuntric-compulsive a omului „etern”, adică mereu trăitor în trecut, trăitor în acel prezent consistent determinat cam demultișor. După chipul și asemănarea omului/oamenilor fiind, istoria e aceeași, egală sinelui real al omenescului.
