La șaptesprezece ani lua trenul din Târgu-Jiu spre front. Era condus de fratele său mai mare cu douăzeci de ani decât el care nu fusese recrutat pentru că îi avea în grijă pe frații și pe copiii săi. A plecat cu inima îndoită, dar și cu conștiință și speranță. Nu ne-a povestit întâmplările dureroase, nu a dorit să ne încarce cu rănile războiului, dar la insistențele mele, mi-a împărtășit o poveste de dragoste.
Era sergent și frontul îl purtase la Cernavodă; au fost lupte grele acolo, era să își piardă viața, un glonte i-a trecut razant pe la ureche, camarazii cădeau secerați și civilii se rugau de soldați să nu îi lase.
La sfârșitul războiului, cu trupul teafăr, dar cu sufletul ciuntit, a cunoscut o fată frumoasă și harnică, dintr-un sat din Dobrogea. I-a plăcut fata, i-a plăcut mâncarea locurilor, dar îi lipsea locul natal și nădăjduia că se vor cununa și vor rămâne în satul lui de munte. Se pare că nu a reușit să o convingă, iar ce l-a determinat să nu rămână, pe lângă dorul de casă a fost și faptul că în satele acelea se făcea focul cu coceni de porumb, scuturați de boabe. Știu că m-au uimit foarte tare și spusele lui, dar m-a și impresionat sinceritatea cu care îmi povestea cât de frumos arde lemnul în sobă și cum el, om de la munte, nu putea să conceapă ca soba să se aprindă cu coceni sau cu balegă amestecată cu pământ. Așa că, s-a întors acasă, a cunoscut-o pe bunica și s-a îndrăgostit pe loc de vocea și de hărnicia ei. Avea bunica o voce de amuțea pasărea în văzduh când hăulea o doină.
S-au căsătorit, au ridicat o casă cu mâinile lor, au avut grijă de gospodăria ridicată chiar în mijlocul orașului și nu au uitat să se bucure de viață cu toată frumusețea ei. Era sărbătoare când bunica cocea pâine în țest sau cozonaci la cuptor. Nu era duminică fără minciunele sau gogoși păstrate într-un vas mare smălțuit care tronează și acum în bucătăria casei natale.
Bunicii îi plăceau jumările de pasăre și de gâscă, pilaful la cuptor, fasolea bătută cu ceapă prăjită deasupra, găluștele cu prune și puiul la tavă. Bunicul se topea după mâncarea de prune uscate și cea de gutuie cu carne de pasăre. Nu îi plăceau deloc sosurile roșii. Și acest amănunt are legătură cu războiul. În 1945, la finalul luptelor, se afla în Caliacra împreună cu camarazii și au fost izolați timp de două săptămâni, timp în care au mâncat numai pâine uscată și roșii. Erau câmpuri pline cu roșii, iar bunicul nu s-a mai atins în viața lui de o salată de roșii sau părădaisă cum îi zicea el.
Cum dragostea trece și prin stomac, m-am bucurat să îmi amintesc cu drag de amorurile culinare ale bunicului.
