După cum ne anunță prin titlu („Învederatulˮ), antologia de versuri a lui Robert Șerban, publicată la editura Cartier ( volum de colecție, nr 46, 2022 ), își propune clarificarea fizionomiei unei opere recunoscute și premiate de la debutul ei. Selecția pe care ne-o oferă cunoscutul scriitor timișorean are meritul principal de a contura unitatea subtilă, rețeaua de echilibre care îi angrenează cele unsprezece volume de versuri într-o compoziție unitară. Firul ei roșu, pasul călăuzitor al cărții-obiect, se împletește printr-un joc al corespondențelor și al profilării simetriilor implicite. Formal, strategia auctorială se dezvăluie prin amplasarea discursului liric în reflexia instantaneului vizual, propus de fotograful Silviu Gheție. Estetic, ea se pune în lumină de-a lungul unui traseu prin care frenezia ritmată a începutului („Firește că exagerezˮ,1994), se sedimentează în tiparele minimalismului stilizat din „Cinema la mine-acasăˮ, ale cărui motive noi ramifică până la „Inediteleˮ prezentului (2022). Lectura colecției provoacă, la început, cititorul prin sinusoida imaginației creatorului ei. În abisul Realității parabolice, morale, confecționate de poetul Robert Șerban, lectorul poate întrezări clipa genetică, oprită pe retina jurnalistului cu același nume ; luxurianța faptului divers camuflează, însă, necontenit, un sâmbure reflexiv, care îi germinează, de pildă, teoria artei poetice. Înșelătoarea circumspecție generaționistă manifestată în fața cuvintelor mari (Un pod), disimulează un mecanism infailibil de ștergere a neesențialului, meșteșugul ascuțirii vârfului semantic al combinațiilor de cuvinte, rotație capabilă să decojească sinele și existența până la miezul lor liric : „poezia este ceea ce rămâne din viață / după ce o trăieștiˮ ( Ce rămâne din viață ). Supusă recurenței cronologice, scrierea de sine se hrănește dintr-o necesitate, apare sub presiunea urgenței existențiale care ridică supapa canoanelor, stârnește insurecții : „vreau să scriu / ca și cum m-aș naște / plin de sânge de bucăți de piele și resturi de carne / cu un țipăt gros / prelung /de barbar lepădat de ai lui / într-o pădure cu statui romane/(…)/vreau să scriu / cu un tăvălug de cuvinte / versuri care să iasă din pagini / și să se agațe de pereți de ferestre de uși / ca firele unui păianjen care a prins o insectă uriașă / ce tocmai se pregătește să-l devoreze / și / înnebunit de frică / țese întruna întruna întruna / până când se topește / în ațele ce se întind – o cămașă a morții / prea mare /și/ prea subțireˮ (O dorință).
Prin sistemul prozodic al cărții se face simțit un curent vital puternic, teluric, care lucrează fresca Metamorfozei universale :„prinzi între degete un punct / iar degetele se topesc și se răsfiră ca lava / pe care nimic nu o poate opri / nu o poate răci / șuvoaiele ni se strecoară pe sub tălpi și trec mai departe / ori ni se urcă pe glezne pe pulpe pe coapse / în sus pe drumul nevăzut al sângelui / până la inimă până la ochi până la frunte și peste / fiecare devenim un vulcan / iar coroanele înalte de lavă / ni se unesc în cer / ca într-un desen făcut / de copilul lui dumnezeuˮ ( holografica ). Poetul se simte asediat „din toate părțileˮ de viață(Capul),sechestrat în aceasta (Cum stau lucrurile). Versul i se molipsește de materie, de senzorial, devine, la rândul său, viu, organic, se cere trăit, dansat în clipa expandată, triumfătoare, a Erosului : „iei o portocală și o desfaci cu un cuțit /(…)/ frumusețea lumii e toată acolo / dar ți-e tare sete / și-ți înfigi dinții în eaˮ (O nouă viață). Foarte interesante sunt, aici, avatarurile femininului. În primele cărți, chipul femeii pricinuie șovăiala penelului între uleiul flamand („sunt iarăși / febril de rău și trist / mi-e poftă de vin de dame grase / ca într-un șlagăr neorealistˮ(Un amărât), și acuarela misterios-bacoviană, în aplicație aliterativă („simple viori violacee / stârnesc confuzii prin obiecte reci / abur subțire urcă din femeie / ca dintr-un foarte proaspăt loc de veci / capcane fastuoase la vedere / purtând aroma prăzii viitoare / aerul cald și simpla mea părere / ce umple-un gol rămas dintr-o-ntrebareˮ (***). După 2007, eroticul domestic începe a se coloniza prin note melancolice :„sunt un nasture / cu care o femeie încearcă / să-și închidă viața / sperând să fie ultimul / și cel de susˮ (Un nasture). Privirea expresivă, vermeeriană, a femeii din poemul „Ce-ar mai contaˮ, amplificată de tragicul enunțului care umple lumea („tragi cu ochiul la mine / să vezi cum mi se duce frumusețeaˮ),creează o tensiune care ar putea susține, ea singură, un volum întreg.
Pe fațeta opusă erotismului se află jocul. Poeziile antologate își fac, uneori, apariția dintr-o poftă neobosită de a explora, de a se juca (Poem împotriva somnului ). Autorul lor se simte în scrierea postmodernă ca în curtea blocului, liber să bată mingea cu substantivele și cu intertextul, să tachineze mofturoasele metafore, să facă schimb de timbre cu amintirile, să încalece, cu „Inima susˮ, coama casei părintești. Nimic forțat sau contrafăcut în umorul tonic, în bucuria lor iradiantă, rară. Biograficul se derulează pe îndelete, în rama quasi-narativă a Severinului mitificat a „Poemului curcubeuˮ(2021): temele făcute la lumina lămpii, emoțiile legate de Treaptă, dramatismul primelor iubiri (Mona Lisa, „serioasă și inflexibilăˮ). Puțini sunt autorii care se pricep să vadă, prin secunda spartă de Dumnezeul-copil (Jucăria), și să descrie credibil anii juneții- care se recapitulează, și capătă, arghezian, greutate în vârsta propriilor copii. „Urcareaˮ parentală „în podulˮ copilăriei, revenirea simetrică, pentru aprofundare, în cercul trasat cu creta pe asfalt, semnifică, pentru Robert Șerban, o necontenită căutare de comori : „Dorul de copiii mei / mă spintecă de sus până jos / din mine ies atunci / amintirile visele furia tinerețea / iese toată viața / doar dragostea mai rămâne / fiindcă pe ea / n-o vede nimeniˮ (Ce rămâne).
Eterna întoarcere nu înseamnă reluare. Energia acestor poeme izvorăște din expansivitate, din descoperire, iar nu din repetiție – chiar dacă aceasta apare nimbată cu aureola sensului : „zilele mele / nu trec una după alta / ci una prin alta / ca vreascurile cu care o pasăre / încearcă să-și facă cuibˮ (Vreascuri). Repetitivul difuzează, preponderent, angoasă, multiplică o apocalipsă în lentă desfășurare (Minunatele replici de după). Prin textele publicate după 2006 își fac loc lamele tăcute ale absurdului(Ne-am întors), ghimpii anxietății (Mă ascund),„Micile spaime ale bătrânețiiˮ, suflarea rece a toamnei : „Ca să vezi partea plină a paharului /trebuie să-l ridici în lumină/și să-l privești pieziș /(…)/lumina care crește / brusc în ferestre /(…)/nu-i decât semnul că suntem aproape de un drum /ce leagă niște vieți de altele/chiar și noaptea /(…)/o femeie pipernicită se strecoară în cârciumă / și culege cu atâta pioșenie/de pe mese și de pe jos /paharele/de parcă ar ști că fiecare dintre ele / are exact 21 de grameˮ (De sufletul unor trecători). Imaginea morții primește rădăcini: artistul devine interesat „ce-o fi dincolo ?ˮ(Un aventurier mântuit), el aude, prin reverberațiile cântecului de leagăn al mamei(Ochi purpuriu),un sunet îndepărtat, hibernal, ca un freamăt al Trecerii : „Se face tot mai frig / iar deodată auzi pași / ce se apropie prin omătˮ (Corn de melc în melc).
Această poetică nu acceptă, însă, cedarea, nici măcar parțială. În dormitorul cazon al ultimului text autorul își reamintește moartea ca pe un vecin căruia i-ar putea fura, la o adică, bocancii pentru a călători „Mai departeˮ. Contaminată, în cele din urmă, de viață, de Mișcare, Moartea se transformă, simetric, într-un nou început. Vitalismul (auto)ironic și ludicul vrâstat de tonuri întunecate ale colecției de versuri a domnului Șerban nu ar fi putut primi o încheiere mai bună.
