Cartea Alexandrei Furnea constituie unul dintre cele mai teribile texte din câte s-au publicat la noi, în ultimii ani. Genul autobiografiei recente sau al jurnalului fragmentar abia a început să prindă contur pe piața literară autohtonă (Mircea Cărtărescu, Matei Călinescu, Nora Iuga, Gabriela Melinescu, Radu Vancu, Ciprian Măceșaru), concurând cu destul succes ficțiunea romanescă. Depoziția acestei tinere jurnaliste muzicale se înscrie în seria lor, însă o face cu un inedit (din nefericire) decupaj personal. La acest inedit contribuie și ipostaza – precară ontologic – a intenției generatoare: e mai bine să nu fi existat, e mai bine să nu fi fost nevoie să fie scrisă. Dintre cei care au supraviețuit incendiului din clubul „Colectiv”, din București, petrecut în 30 octombrie 2015, și au tot vorbit prin media despre lucrurie prin care au trecut, de atunci încoace, Alexandra Furnea e singura care a ales să-și treacă de pe blog pe filele tipărite relatările, conferindu-le coerența unei povești care, dacă n-ar fi adevărată, ar părea literatură. E un text defulant, e un veritabil proces de exorcizare a durerilor și a crizelor profunde, pe cât de consistent (sunt peste 250 de pagini), pe atât de greu de citit și de asimilat. Sunt multe pasaje aproape imposibil de parcurs fără oroare, consternare și empatie, lectura lor capătă valențele privirii unor tablouri amplificate sadic de Rembrandt, Schiele sau Kokoschka ori ale vizionării unora dintre filmele lui Lars von Trier. Naratoarea nu povestește, ea taie în carne vie, făcând publice ordaliile prin care au trecut ea și alții ca ea, din momentul ieșirii din incinta aprinsă de artificiile concertului celor de la trupa rock Goodbye to Gravity până în cel al vindecării parțiale, al terapiilor și al recuperării. Nu mai reamintesc aici nici despre ceea ce a declanșat social și politic atunci această tragedie națională, nici despre faptul că responsabilitățile penale ale faptei s-au împărțit între una dintre primăriile Bucureștiului, pompierii care au dat girul PSI incintei de la „Colectiv”, patronii firmelor de artificii, ai clubului unde s-a petrecut evenimentul și ai producătorilor de dezinfectanți pentru spitale. Discuțiile despre responsabilități nu s-au încheiat, de altfel, nici acum, chiar dacă deja s-au pronunțat câteva condamnări cu executare.
Jurnalul lui 66. Noaptea în care am ars (Humanitas, 2022) nu e doar un zguduitor testimonial despre tragedia supraviețuirii și a existenței pe marginea mereu fragilă a morții. Sigur, centrală e în carte mărturia dramatică a unei tinere care, scăpată de urgia flăcărilor care au ucis, pe loc sau ulterior, 65 de oameni, a denunțat trauma fizică și psihică produsă de acest îngrozitor accident. Afectată grav pe scalp, pe spate, pe umeri și pe mâini, Alexandra Furnea a suferit intervenții chirurgicale, spălături, grefe de piele și tratamente care ar fi îngenuncheat rezistența la durere a oricărui pacient. Lângă ea, la același concert, pe paturile secțiilor de arși din București sau acasă la ei, au trecut „dincolo” prieteni și cunoscuți, ceea ce a mărit și mai mult suferința. Al 66-lea decedat putea apărea oricănd, iar textul autoarei e scris în umbra acestei înfricoșătoare iminențe. Dar, spuneam, nu doar despre imensa ei suferință e vorba în text. El e și radiografia neiertătoare a imposturii criminale din spitalele românești, unde cei ca Alexandra Furnea au avut ghinionul să fie tratați, respingând din start orice ofertă străină, pentru că, nu-i așa?, avem de toate și ne pricepem noi cel mai bine. O mare parte din traumele arșilor de la „Colectiv” (inclusiv decesele prin sinucidere) a fost cauzată de aroganța, insuficiența, minciuna și incompetența medicilor și a personalului medical din spitalele românești. Spălături făcute pe viu sau cu anestezie ineficientă, căzi, saloane și paturi vechi, improprii și incomplet sterilizate, grefe aplicate repetat în același mod neprofesionist peste răni deja suprainfectate, absența unor proceduri, medicamente și unguente potrivite, brutalitatea comunicării și a operațiunilor de manevrare a pacienților, ascunderea adevărului despre involuția rănilor și a stării generale, furtul din materialele aduse de aparținători, lipsa unei consilieri psihologice și religioase adecvate, ingerințele politicului în actul medical, ruptura inevitabilă dintre ființa de dinainte și cea de după „Colectiv”, toate acestea s-au adăugat rănilor mutilante produse de flăcări și de prăbușirea viselor unor tineri care nu aveau altă vină decât că voiau să se bucure împreună de muzica preferată, într-o seară oarecare, într-un loc pentru care plătiseră. Numai norocul de-a putea merge într-o clinică specială din Germania, prin intervențiile familiilor sau ale prietenilor, a făcut ca dramele celor ca Alexandra Furnea să nu se agraveze mai mult decât oricum erau. Viața lor fizică și psihică a capătat o oarecare normalitate, apoi, deși au rămas cumplitele cicatrici fizice, coșmarurile și teroarea de-a fi „altfel”, neputința de a-și mai continua existențele așa cum plănuiseră, așa cum și le desfășoară „ceilalți”, care n-au trecut prin ce-au trecut ei.
Alexandra Furnea nu apelează la artificii retorice, nu contraface realitatea, n-o estetizează de dragul poveștii și nu-și menajează cititorii (o dovedesc inclusiv cele câteva fotografii din arhiva personală reproduse color, într-adevăr, greu de privit). Nici nu era cazul într-un asemenea text, el se vrea o mărturie, un strigăt, un panaceu, un manifest. Lamentațiile sunt discrete, autocompătimirea e inexistentă, stilul e direct, oricât de șocante ar fi detaliile, și e așa și când sunt descrise precis rănile, durerile și procedurile medicale, și când e analizată existența imediată, și când sunt comentate realitățile din jur. Dau câteva exemple, în continuare, cu mențiunea că aproape toată cartea e un astfel de spectacol discursiv – un text care rupe coji de pe trup pe viu și care repoziționează pentru toată lumea starea de normalitate cotidiană:
„Penseta ciupește carnea moartă pe care ațele chirurgicale o prindeau stângaci de răni. Nu mai simt altceva decât durere. Între mine și aceasta încetează să mai existe granițe. Suferința fizică se înstăpânește asupra mea și mă anulează. Se face iarăși bezna din container. Vreau doar să treacă, atâta tot. Vreau să se termine. Sunt singurele cuvinte care răzbat dincolo de întunericul din interior și articulează o realitate simplă, dar complet inaccesibilă. Să se sfârșească odată. Dar știu că acest chin va continua. Parcă abia acum începe cu adevărat.. Plâng, în ciuda «sfatului» domnișoarei doctor. Plâng ca să nu înnebunesc”.
„Îmi este greață și durerea vie mă macină. Mi se pare că cineva, un monstru, îmi căznește carnea cu ghearele, rupând bucăți din mine. Sunt întinsă pe spate pe salteaua la fel de dură ca toate celelalte de până acum și îmi lipsește castelul din perne. Le spun că am nevoie de ceva mai moale, dar oftează amândouă. Nu au voie să mă miște. Până mâine, trebuie să rămân în această poziție. Doamne, cât de îngrozitor mă doare. Când trebuie să urinez, sosește infirmiera care așază plosca sub mine. Trupul greu după anestezie îmi alunecă în jos și, fără să vreau, mă frec cu bandajele de pe spatele proaspăt grefat de patul tare. Plâng de rușine, de neputință și din cauza usturimii. Sper să nu se fi rupt pielea. Vărs toată seara și, de fiecare dată, mă străduiesc să nu mă forțez prea mult, să nu mă ridic. Cristina îmi tamponează gura cu apă curată și mă mângâie pe picior, acolo unde nu am răni. Mi-au luat din nou piele de pe coapse și nu pot să îndoi genunchii din cauza durerii. Oare se va termina acest chin vreodată, și dacă da, cum? Nu vreau să mor. Doamne, nu vreau să mor!”
„Dacă la început nu am priceput ce legătură are politica cu nevoia mea de ajutor medical, îmi devine treptat limpede că, pentru ei, noi nu suntem niște «arși» obișnuiți, ci pacienții problemă care au umilit sistemul, scoțând la iveală corupția care îl face incapabil să salveze. Nu vor să se mai încurce cu noi, de aceea mint că ne vom vindeca fără efort și refuză să ne opereze. Ne amână de la o consultație la alta și speră, probabil, că vom dispărea «de la sine». Cum se roagă să dispară și rănile, tot spontan, fără aportul lor. De fapt, pur și simplu vor să scape de noi. Nu le pasă că vom rămâne invalizi, important este să nu mai aducem prejudicii reputației lor imaculate. Până acum de nenorociți ce suntem, tot asta am făcut. Le-am stricat imaginea cu arsurile noastre supurânde. Plăgile astea imposibil de închis nu sunt oglinda care să le reflecte iluzia competenței și nici ancora care să le așeze funcția la loc sigur. Dimpotrivă. Sunt prăpastia vertiginoasă, însângerată, din care adevărul țipă, să se facă auzit. Noi, cu trupurile noastre arse de foc, distruse de infecții și devastate de «tratamentul» primitiv primit în spitale, suntem întruchiparea realității monstruoase pe care o ascund de decenii, cu prețul deceselor inevitabile”.
„Testament indelebil” lăsat României, cum spune autoarea, povestea unei vieți distruse de absurdul întâmplărilor căzute din senin, de nicăieri, dar și de nepăsarea și de impostura celor care ar fi putut să le remedieze, care aveau obligația morală și profesională să o facă. Oricum, o carte despre viață, în toată puterea ei disperată și violentă, despre viață, nu despre literatură.
(text publicat într-o formă ușor schimbată într-un număr recent al revistei „Convorbiri literare”)
