– Mie, acum, mi-ar trebui un cal!
– Un cal? Ce să faci tu cu calul la Toronto?
– Ce mi-ar plăcea să am un cal! Nu aici. Acolo! L-aş lăsa în grija cuiva, habar n-am cine ar putea fi acest “cuiva” că pe deal nu prea mai e nimeni, dar aşa aş face, l-aş ruga să-l îngrijască să-l hrănească, dar mai ales, să-l scoată din când în când pe afară, chiar dacă e ger, să-l lase să urce pe coaste în sus, să-l strunească la vale şi când vin, la un an, doi, şapte, să ştiu că pot conta pe prezenţa lui, care, nu-mi dau seama de ce, e vitală.
– Ca produs al imaginației nu sună rău, aș zice, poate chiar ar putea fi startul unei povestiri cu iz arhaic…
– Ce știi tu… Trebuie să-mi clătesc ochii într-o “fotografie dagherotipă” care nu neapărat îmi place, ci mă ajută să îngân tristeţi cramponate de ideea intoarcerilor inutile, deraiate din visele cu pelicani albaştri… şi, pe deasupra, îmi şi doresc un cal, care oricât ar fi el de domestic tot dobitoc e, animal, vreau sâ zic, fiinţă incomunicabilă la nivelul vorbelor şi eu în primul rând de vorbe n-am nevoie. Nu ştiu de ce am eu obsesia asta, înțelegi?
– Ești pusă totdeauna pe întrebări, uneori interesante, alteori chiar inteligente, de cele mai multe ori te înfăşori în chinul ăsta permanent nevricos şi chiar nociv indiferent dacă interesează sau nu pe cineva şi şi mai rău, nefiind sigură dacă te interesează chiar pe tine.
– Crezi? Habar n-ai. Caii scot din mine accente total neprevăzute, stranii chiar, m-aruncă în vârtejul timpului suspendat între înţelegere şi acceptare şi în care alegerea transportă numai gustul amar al imposibilitaţii, al tatonării unei noţiuni cu care, credem noi, ne confruntăm şi care, de fapt, ne tăvăleşte în ignoranţa curiosului care-şi “bagă nasul unde nu-i fierbe oala .”
– Și pe urmă?
– Pe urmă… un joc absurd., vezi bine… Mă reîntorc la ţară, Costandin (bunicul cu nume înscris pe zidul bisericii după războiul “Al Mare” umbla călare, chiar dacă numai în amintiri transmise, avea cizme înalte şi iţari cu găitane de mătase, cojoc de miel bârsan, puşcă şi, mai ales, purtând în el simbolicul alterat de vremea scursă.
– Scursă și fundamental transformată.
– Eh, nu chiar fundamental, după cum vezi… Artificiile imaginare care, chiar dacă au un fond real apar aerate, morganatic venind dintr-o lume despre care nici măcar nu mai suntem siguri că a fost, siluete ceţos fantomatice la care nu mai avem nici curiozitatea să ne uităm fie şi numai în cărţile cu poze rămase pe undeva prin podul bunicilor, a plouat pe ele, că şiţa s-a cam rărit, le-au ros şoarecii că umblă liberi de când mâţele s-au dus pe la casele cu oameni, sunt aşa un fel de relicvă a unor vremuri la care ne-ar plăcea să ne uităm din când în când dacă nu ne-ar fi teamă că ne trezeşte analitici şi s-ar putea să nu ne placă ce şi cum analizăm.
– Uneori mă mir cum poți să fugi aiurea cu asemenea intensitate, aproape convingător, ba chiar vreau să te cred, să cred că ai tu cheia unor adevăruri ascunse mie, că știi să pleci și să vii când trebuie…
– Mai întâi, nu fug, mă retrag doar și pe urmă, obosesc în poziția asta de privitor”ca la teatru” cu atât mai mult cu cât “piesa” aflată în scenă nu-mi place.
– Ți-a lipsit întotdeauna disciplina rutinei, dacă-mi aduc aminte, de aia ai și “călcat în strâchini” de multe ori… De aia, cai!
– Vezi că știi?!
– Cal şi om se condiţionează reciproc, indiferent la sălbăticia din el, ancestrală sau prezentă, calul are existenţa coordonată de posibilitatea de a fi lângă om, altfel e inexplicabilă accepţiunea supunerii, “ca vaca”, s-ar putea să zici, nici vorbă, vaca işi concesionează prezenţa şi se complace în ea, omul se desfăşoară pe coordonatele largi, emoţional- gândite ale evoluţiei ascendente, dar calul…eh …fără canonul incovoierii se pliază ca o necesitate superioară, vitală.
– Bunica ar zice: “E vremea de furat cai!”
Din seria “Dialoguri oarecare”, la Observatotul.
