Texte poetice scrise puțin înainte de moarte avem (Nicolae Labiș, Aurel Dumitrașcu, Marin Sorescu), dar în proză mai puțin, și când spun proză, mă gândesc la pagini de jurnal care, precum poezia, să consemneze la cald, în timp real, experiențele dramatice ale ultimelor zile, ale ultimelor ceasuri. Îmi vin acum în minte doar două exemple, Un altfel de jurnal. Ieșirea din timp (Matei Călinescu) și Zodia Cancerului (Radu Vancu), dintre care ultimul nu a confirmat, din fericire, temerile sumbre ale autorului. E un dar divin să constați că ai scris o carte pe care ai vrut-o „ultimă”, dar această calitate s-a dovedit, în final, inautentică și convențională.
Înaintea iminenței morții, nimic nu mai are importanță, parcă, iar literatura, cu eventualele ei pretenții estetice ori hermeneutice, nu face excepție. Față de poezie, proza (diaristica) nu presupune intrumente de camuflaj retoric, dimpotrivă, ea e discursivă, accesibilă, de aceea, adevărul ei are un impact imediat mai puternic. Ea cere timp de notare, dar notarea e aproape instantanee, scrii ce simți, ce vezi, ce auzi, fără masca încifrării metaforice. În proza din preajma morții funcționează perfect principiile autenticității camilpetresciene și-n albul egal al scriiturii, și-n cronologia ei deconstruită de eternitatea marii treceri. Intensitatea prozei rezultă nu din combustia formulărilor simbolice, ci exact din misterul înfricoșător al referentului ei, înfățișat denudat, groaznic, așa cum e el, de fapt. Doar să-ți dea voie soarta să mai apuci să-l mai scrii.
Ultimele… (Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2020) s-a vrut o antologie a textelor ultime ale lui I.D. Sîrbu, elaborate de scriitor în orizontul cancerului devastator despre care a aflat în noiembrie 1988, la 70 de ani. Deși operat imediat și tratat, cancerul îl va răpune în septembrie 1989, fără să-l lase să mai prindă eliberarea de comunism, pe care oricum o prevăzuse. Toma Velici, îngrijitorul ediției, a adunat pagini de jurnal („Caiete”), de corespondență, de interviu (cel despre Blaga, complet), confesiuni audio (ce s-a mai păstrat), fotografii din arhiva personală și scurte opinii critice despre opera celui ce semna uneori „măgaru´ Gary”. Multe dintre ele inedite, textele lui I.D. Sîrbu sunt văzute ca singura arvună rămasă în locul memoriilor mereu cerute (de alții) și invocate (de el însuși), dar niciodată scrise. Citite acum în această formulă, textele își conjugă reverberațiile în vecinătăți ce recompun tanatice pulsații existențiale și intelectuale. I.D.Sîrbu se mișcă și gândește în umbra bolii fatale, cu care, în ciuda avansului ei rapid (de care e conștient și pe care chiar îl consemnează scrupulos, nu atât cu detașare, cât cu destul umor), încearcă să conviețuiască: face planuri prudente (cu gândul – spulberat doar de constatarea metastazelor finale – că poate Dumnezeu îi va mai acorda timp), alcătuiește bilanțuri, se roagă (metastaza se înrudește cu metafizica, în opinia lui), are vagi gânduri sinucigașe, rememorează evenimente biografice (ale sale, ale profesorilor săi, ale inamicilor, ale congenerilor), recontextualizează apariția în România și traducerea în afară a cărților sale, trimite la opera de sertar (fără să știe ce carieră postumă va face), face comentarii literare, teatrale, politice și filosofice, citește mult, își ia rămas bun de la prieteni, consemnează micile bucurii și neajunsurile cotidiene (avansul tumorei din gât, costul și tipul medicației, afectarea unor funcții fizice vitale). Multe detalii sunt de reținut și nu știu dacă au mai apărut atât de complet în alte texte anterioare: originile etnice mozaicate, împrejurările reînfierii de către propriul tată, viața de familie la Petroșani, copilăria, studiile liceale și universitare, primele ieșiri în lume, războiul, relațiile cu Negoițescu și Dionaș, opiniile despre Blaga, Noica și Cioran, atmosfera întunecată a literelor clujene din timpul stalinizării, raportul cu ficționalizările din romanul „despre el” al lui Marin Preda, prostia comunismului, anchetele, torturile și închisoarea, prima și a doua soție, ce au devenit „azi” cei „de dinainte”, limba română, cărțile primite, ce-nseamnă să scrii despre moarte față de ce-nseamnă s-o trăiești etc.
Cele mai intense texte din volum, testimonial vorbind, îmi par scrisorile. Ocupând mai mult de jumătate din substanța cărții, ele au destinatari dintre cei mai diverși, de la prieteni scriitori la membri ai familiilor (Dorina Al-George, Nicolae Carandino, Delia Cotruș, Ștefan Augustin Doinaș, Maria Graciov, Xenia Mămăligă, Jiří Našinec, Alexandru Paleologu, Horia Stanca, Mariana Șora ș.a.) și toate sunt redactate ulterior descoperirii cumplitei tumori. De aceea toate se referă în primul rând la evenimentul care i-a marcat implacabil ultimele luni de viață, ca o formă de a explica obiectiv tuturor nedorita ”ieșire” din scenă, și de aceea rândurile (multe redundante, de la un destinatar la altul) capătă valențele unui testament, ale unei despărțiri pentru care protagonisul simte nevoia să lase cele mai bune cuvinte celor pe care i-a iubit.
Mă voi referi aici doar la scrisoarea către Virgil Nemoianu (datată „3 iunie 1989”), ea esențializează principalele referințe epistolare ale lui I.D.Sîrbu, cu tot cu retorica lor specifică, devenită, odată cu apropierea morții, o a doua natură. Pentru că am dorit să las deoparte orice comentariu (cred că ar fi fost și inutil), iată această retorică sublimă, organizată categorial, cu teme reluate în toate scrisorile:
Mărturisirea bolii: „am un cancer generalizat”, „am mari greutăți la vorbire și la înghițire”, „dureri cumplite”, „am intrat în lunga și dureroasa agonie ce premerge sfârșitul”, „am ordinul de lăsare la vatră primit”, „voi muri curând”, „boala asta m-a lovit ca o săgeată neagră, venită pe la spate”.
Tumoarea: „un cernobîl deasupra omușorului”, „un mic și cochet soare nipon”, „o tumoră în locul unde ar fi trebuit să fie amigdala stângă, la rădăcina limbii, pe esofag, și undeva în sistemul nervos”.
Relația cu sfârșitul: „mă consider bine pregătit (creștinește) pentru acest sfârșit, totuși mi-e frică mereu ca nu cumva aceste dureri ce mușcă din trupul meu să-mi altereze, într-o bună zi, luciditatea la care țin atât de mult”, „nu neg că gândul paharului cu cucută, al băii lui Seneca sau al pilulei lui Malraux mă ispitește din ce în ce mai insistent”, „moartea e o taină, ea nu are nimic comun cu literatura”, „mă consider destul de bine – și din inimă – pregătit religios pentru acest prag albastru, peste care am și început să trec”, „mă pregătesc pentru intrare într-o altă colectivă”, „cred că prietenii mei, plecați mai demult, Blaga, Ghibu, Rusu, Roșca, Stanca, Cotruș, Eta Boeriu, pe Otopenii de dincolo, mă așteaptă, agitând stegulețe”,
Opera, in potentia și in actu: „dacă ar fi fost posibil un dialog liber și total între noi doi, cred că am fi putut realiza un reușit duo-filosofic, politic, religios”, „cred că, din punct de vedere filosofic, acum, la 70 de ani ai mei, pot spune, cu ironie, că am câștigat absolut toate bătăliile mele teoretice, pierzându-mi, desigur, viața, cariera, opera”, „îmi lipsesc 17 ani din inventar”, „am publicat 11 cărți, am apărut în mai multe antologii, am fost tradus (și jucat) în alte limbi”, „mai am gata de publicare câteva opusuri de bătrânețe”, „cele mai bune cărți ale mele rămân nescrise”, „stau drept și curat în fața dascălilor mei ardeleni: cât am putut, am onorat încrederea acordată”, „am scris mult despre moarte – acum, de când am în buzunar și ordinul de chemare și cel de lăsare definitivă la vatră, mă simt eliberat de literatură”, „eu mi-am meritat țara și limba”.
Cuvinte de rămas-bun: „îți mulțumesc pentru prietenia și răbdarea ta”, „cu dragoste, lacrimă și pace interioară, te sărută ca un frate, al tău…”.
Primind curajos „săgeata neagră venită pe la spate”, ca un cavaler adevărat, I.D.Sîrbu n-a făcut altceva decât să dea încă o dată, consecvent, proba supremă de demnitate. Era ceva ce făcuse toată viața, cartea aceasta n-o spune prima oară, doar o întărește, exemplar.
(text apărut într-o formă mai scurtă în ultimul număr al revistei „Convorbiri literare”)
