Ecourile s-au stins destul de repede. Pare că nu mai interesează pe nimeni. Totuși, nu mi-aș fi imaginat să aflu atât de multe din disputa lui Gabriel Liiceanu cu Mircea Dinescu. Este ca și cum ar fi fost mereu ascunsă esența lucrurilor, iar acum a ieșit la lumină în mod miraculos. Consecințele sunt pe măsură: se fisurează iremediabil amiciții, coteriile intelectuale se regrupează în tăcere, iar sensul și adevărurile istoriei se schimbă din mers. Nimic nu va mai fi ca înainte. Până la urmă, în spațiul public românesc cei doi au fost învăluiți mereu într-o mantie eroică, venită dintr-o Românie comunistă unde înfruntarea puterii totalitare a fost, cel mult… sublimă.
M-am întrebat ce sens are să maculezi cu retorică epideictică niște imagini aproape iconice, construite cu mare grijă? Răul nu a mai putut fi oprit și fiecare a ajuns să se dea în vileag cu ce ar fi de fapt și deopotrivă, cu ce nu. De la “covrigul aurei de dizident” de pe capul unuia până la brelocul de “simbol al revoluției” din mâna celuilalt, sunt detaliile pe care nu eram deloc pregătit să le aud.
Avem, în premieră, două figuri aproape istorice care se demitizează singure! Trecutul se descompune și se recompune fără oprire: își scoate eroii în față, dar poate la fel de bine să-i și ascundă sau să-i metamorfozeze. Este ceva care ține numai de morala istoriei!
Revoluția din decembrie 1989? Nu prea a reușit să împlinească visele care i-au animat lupta și pentru care s-a vărsat sânge. În cazul nostru, nu știm precis nici cine au fost revoluționarii… să nu mai mai vorbim de teroriști. Până nu se hotărăște odată pentru totdeauna, suntem într-o luptă oarbă! Iar contrele acide dintre filosof si poet întregesc caleidoscopul cu imagini ale “cacialmalei și prostituării istoriei” în care gravităm cu toții. Mai mult, ar fi chiar “estetica și morala mahalalei în stil de viață comunitar” din ultimele trei decenii. Cuvintele din ghilimelele nu sunt ale mele. Sunt ale lor. Eu nu aș fi putut ținti niciodată, așa de apoftegmatic, esența problemei.
Chiar dacă pe alocuri sclipește, schimbul de replici dintre Gabriel Liiceanu și Mircea Dinescu nu are nimic deosebit. Nu mai interesează pe nimeni. De fapt, totul ar putea fi redus la două cuvinte: alba-neagra. Este jocul, dar deopotrivă cromatica cea mai nimerită să ilustreze smecheria din cuvintele celor doi. Cum să optezi? Cu cine să ții fără să-ți creezi dusmănii și să trezești antipatii? Stilistic vorbind, Mircea Dinescu a fost mereu solar, iar Gabriel Liiceanu un tip selenar. Dar asta nu prea are importanță! Ceea ce rămâne, dincolo de orice fel de genealogie și arheologie a ideilor, este o chestiune de gust. Avem o discuție oblică care surprinde prezentul printr-o oglindă retrovizoare. Nimic despre viitor. Și este de înțeles. Pentru că viitorul nu a existat vreodată și nici nu există. Este iluzia absolută. Care intelectual serios și-ar pierde vremea cu o astfel de tâmpenie?
