Noi nu rămânem niciodată în noi înșine, suntem întotdeauna dincolo de noi. Teama, dorința, speranța ne proiectează înspre viitor, și ne împiedică să simțim și să cântărim cele ce sunt, ocupându-ne timpul cu ce va să fie chiar și când noi nu vom mai fi. Este nefericit sufletul îngrijorat de viitor. Este o învățătură însemnată pe care o găsim adesea la Platon: făptuiește ce trebuie și cunoaște-te pe tine însuți. Fiecare din cele două îndemnuri acoperă îndeobște întreaga noastră datorie, și totodată și îndemnul celălalt. Cel ce urmează să făptuiască ce trebuie va vedea că cea dintâi învățătură constă în a cunoaște cine este și ce anume îi este pe potrivă.
Imperativul de a fi neșovăitori și statornici nu înseamnă că nu trebuie să ne apărăm, pe cât ne stă în puteri, de relele și neajunsurile ce ne amenință, și deci să nu ne temem că ne-ar putea lua pe nepregătite. Dimpotrivă, orice mijloc cinstit de a ne apăra de rele este nu doar îngăduit, ci și vrednic de laudă. Rostul statorniciei e mai cu seamă acela de a ne face să răbdăm cu tărie încercările ce nu pot fi ocolite. De aceea nici îndemânarea corpului, nici măiestria în mânuirea armelor nu pot fi socotite nelalocul lor, când ne apără de lovitura ce se abate asupra noastră.
Montaigne
Eseuri
Cartea întâi
Traducere de Vlad Russo
Humanitas, 2020
Editie cartonată
