O vizită prezidențială între nostalgia trecutului și înțelegerea ireversibilității istoriei
“Pentru a înțelege trecutul, cel mai bine este să îndepărtăm viziunile simpliste și interpretările prea rapide. Din contră, trebuie să acceptăm complexitatea realității, să căutăm explicații diferite, să implicăm mai mulți factori. Să încercăm să restituim un anume eveniment contextului său.”
Benjamin Stora
Articolul de față este de fapt o revelație. Studiile referitoare la Franța și Algeria sunt extrem de vaste și cuprind bineînțeles ambele fațete a ceea ce poartă numele de “memorie colectivă.” Este vorba de o istorie comună, de colonizarea unui teritoriu, de ceea ce a constituit de fapt o particularitate și anume așa-numita „colonie de peuplement”, cum inspirat a numit-o istoricul Benjamin Stora, poate cea mai avizată voce a istoriografiei franceze în domeniu. Prezența franceză în Algeria (1830-1962) a fost una de aproximativ 150 de ani, cu o populație de esență europeană de peste 1 milion de persoane (francezi în cea mai mare parte dar și italieni, spanioli, maltezi etc) ce a trăit în acest spațiu de-a lungul a 3-4 generații. Aceasta a fost, în câteva cuvinte, singularitatea relației, individualizarea algeriană în contextul general al politicilor colonizatoare europene ale secolului XIX respectiv începutului secolului XX.
Revelația sus-menționată este dată de memorialistică. Consider că este poate mai interesant să descriu ceea ce a simțit unul din protagoniștii direcți ai acelor vremuri (în speță Valéry Giscard D’Estaing, președinte al Republicii Franceze în perioada 1974-1981) la momentul asumării unei decizii politice și anume vizita în Algeria independentă. Lecturând volumele I și II ale lucrării sale “Le Pouvoir et la Vie”, am fost impresionat de trăirile unui șef de stat, de ezitările sale, de sentimentele sale, mascate evident de ceea ce de mult timp s-a impus drept conduită politică și anume „rațiunea de stat.” Desigur, înțeleg să îmi însușesc pe deplin observația lui Marc Bloch și anume că „istoricul nu are nimic dintr-un om liber. Din trecut, el știe numai ce trecutul însuși dorește să îi încredințeze.”
Vizita în Algeria, etapele sale (Alger, Constantine, Skidda), convorbirile cu președintele algerian Houari Boumédiène, interacțiunea cu „oameni, fapte, întâmplări”, revederea peisajelor atât de familiare ce au determinat confruntarea cu nisipurile mișcătoare ale propriilor amintiri, necesitatea acceptării faptului că viața merge înainte, că istoria se schimbă cu fiecare pas, toate acestea constituie pagini de memorialistică importante pentru a conștientiza că, până la urmă, omul politic înfruntă propriile sale angoase, că acesta de asemenea se confruntă cu tot ceea ce puterea oferă și anume, pe lângă altele, singurătate, suferință, nostalgie, amintire etc.
Vizita în Algeria l-a tulburat mult pe Valéry Giscard D’Estaing. Decizia nu a fost una ușoară. „Călătoria mea în Algeria a fost cea mai dificilă din mandatul meu. Nu doream să vin în această țară pentru că, în profunzimea sufletului meu, nu m-am resemnat cu ruperea Algeriei de Franța chiar dacă am înțeles fatalitatea și am aprobat decizia politică.” Președintele Giscard D’Estaing explică de ce “ezitările veneau de departe.” Este vorba de istorie comună, de interacțiunea umană și profesională a acestuia cu „Algeria Franceză.” Până la urmă este confirmarea a ceea ce a scris Khalil Gibran și anume că “amintirea este o formă de întâlnire. Uitarea este o formă de libertate.” Giscard D’ Estaing nu a uitat, readucând în memorie amintirea comună a trecutului, cu accente idealizante, aspect absolut firesc și uman deopotrivă. În timpul celui de al doilea război mondial Valéry Giscard D’Estaing a făcut parte din regimentul armatei a-I-a conduse de generalul Jean De Lattre de Tassigny, unitate militară formată în Algeria ca parte componentă a FFL („Forțelor Franceze Libere”). “Am luptat alături de ei. Nu îmi amintesc să fi simțit vreodată între noi ceva asemănător cu o diferență de ordin național”. Acestea au fost cuvintele viitorului om de stat ce au evocat lupta comună alături de combatanți algerieni din armata franceză, „în munții Vosgi, Alsacia, Rin și Tirol.” De asemenea, în anul 1951, în calitate de inspector financiar, Valéry Giscard D’Estaing a efectuat o nouă călătorie în Algeria, la Alger și Bou-Saada. A contat mult mai puțin verificarea riguroasă a registrelor fiscale și mai mult descrierea “celui mai frumos oraș al Mediteranei.” Alger a fost, prin ochii săi, o combinație între arhitectura pariziană proprie străzii “Rivoli” și „degringolada neordonată dar fermecătoare a Casbah-ului.” Alger, supranumit și atunci și astăzi “Alger la Blanche” („Algerul cel alb”), cu același centru vechi (Casbah) ce păstrează fără îndoială farmecul trecutului, descris atât de sugestiv de Yasmina Khadra: „Când intrăm în Alger traversăm un spațiu. Sosim cu un suflet și plecăm cu un altul, nou și sublim. Algerul poate schimba un om printr-o simplă mișcare a degetelor.” Cumva regăsim elemente comune literare pentru că, nu-i așa, istoria înseamnă literatură, memorialistică și nu numai. Elif Shafak scria că „sunt orașe în care mergi pentru că vrei tu și sunt orașe în care mergi pentru că vor ele.” Probabil președintele Giscard D’Estaing, având ca fundament și istoria comună franco-algeriană, a simțit ceva asemănător. Foarte interesant este și dialogul pe care tânărul inspector financiar și viitorul președinte al Franței îl are cu unul din partenerii săi algerieni (îmbrăcat tradițional), subiectul fiind fiul acestuia, elev, purtător al unei uniforme europene, identice școlarilor din Franța metropolitană: „Este fiul dumneavoastră?/ Da./ De ce nu se îmbracă precum dumneavoastră?/ Domnule, toate astea s-au terminat, suntem francezi ca și voi.” Un dialog edificator ce pune în lumină aparenta integrare….Trauma războiului din Algeria este prezentă în readucerea în memorie a unei alte vizite, în calitate de secretar de stat la Ministerul Economiei și Finanțelor (Valéry Giscard D’ Estaing a avut o lungă carieră administrativă, inclusiv două mandate de ministru al economiei și finanțelor), în anul 1960, într-o ambianță sumbră, complet diferită de anii 50. Giscard D’Estaing a fost întâmpinat la aeroportul din Alger de generalul Challe (unul din viitorii protagoniști ai așa-numitului “puci al generalilor” din 1961, alături de generalii Salan, Jouhaud și Zeller, aceștia neacceptând politica lui Charles de Gaulle și inevitabila independență a Algeriei) „într-o noapte caldă și opacă.” Ulterior Giscard D’Estaing avea să survoleze, din elicopter, o operațiune militară franceză desfășurată în podișul Tiaret. Un cu totul alt registru…..
Un episod foarte interesant și în același timp sugestiv pentru determinarea lui Giscard D’Estaing și conduita sa consecventă în privința „chestiunii algeriene” este refuzul ferm și repetitiv privind cooptarea sa în echipa guvernamentală de negociere cu reprezentanții FLN. („Frontul de Eliberare Națională”, mișcare politică insurecțională algeriană ce a avut ca obiectiv independența țării). După cum foarte plastic s-a exprimat Giscard D’ Estaing, diferența față de conduita primului ministru Michel Debré a fost următoarea: „Esențial pentru el este Statul. Pentru mine esențială este Franța.” Viitorul președinte i-a spus clar premierului că „sunt lucruri în viață pe care nu le pot face.” Aceleași cuvinte au fost rostite, desigur cu toată curtoazia și respectul de rigoare datorat șefului statului (Charles de Gaulle): „Nu este un aspect politic ci unul personal.” Valéry Giscard D’Estaing “a rezistat” (Jean de Broglie fiind numit în locul său ca membru în echipa de negociere sus-menționată) și a demonstrat fermitate și consecvență în apărarea propriilor principii. Desigur s-a adăugat și aplombul tinereții sale, atitudinea inflexibilă privind neacceptarea statutului politic al celor din FLN (văzuți doar ca și combatanți militari, ca adversari) dar rezistența în fața solicitărilor unui președinte de talia lui de Gaulle respectiv a premierului Michel Debré au demonstrat alura și anduranța viitorului ministru respectiv președinte al Franței.
Vizita în Algeria a însemnat o succesiune de acțiuni oficiale dar și o înșiruire de sentimente, de stări de spirit. Plecând de la o privire pe hubloul avionului („descopăr de departe Alger. Asemănător cu cel de odinioară, albastru și alb, totuși cu mai puține nave în radă decât în trecut”), continuată cu salutul comun al ambelor mâini, cu președintele Houari Boumédiène la aeroport („am inima strânsă, precum sub greutatea renunțării la o pagină de istorie”) și finalizată (ca moment introductiv) cu mesajul rostit în fața reprezentanților mass-media: „Text pe care l-am scris, gândindu-mă la cele două Algerii, cea franceză și cea independentă.” Deși mesajul a fost unul echilibrat, departe de trăirile sale intime („Franța istorică salută Algeria independentă”) probabil sufletește aceste momente au însemnat pentru șeful statului conștientizarea pierderii identitare, uman vorbind, a “Algeriei Franceze.” În mod firesc orice vizită oficială se subsumează recunoașterii depline a statalității Algeriei, subiect de drept internațional. În schimb derularea tuturor momentelor oficiale a prilejuit tot atâtea suferințe lăuntrice. Valery Giscard D’Estaing revede strada „Michelet”, redenumită „Didouche-Murad” și „curioși care ezitau asupra atitudinii pe care trebuiau să o adopte.” Alger îi apare ca „un oraș care învață încet să renască într-un mod diferit.” Amintirea trecutului comun este încă prezentă la tot pasul (“copacii, pereții, inscripțiile birourilor și băncilor, toate sunt încă aici…”) Emoționant este momentul reveriei nocturne, cel în care, la finalul primei zile, prilejuiește reflecțiile și nostalgiile unui președinte singur în balconul reședinței sale oficiale din Alger: „Orașul este sumbru, adormit și aproape stins. Numai cerul este pigmentat de lumini….Cât aș vrea să dau timpul înapoi, să petrec această noapte în camera din hotelul Saint-Georges, sub aroma apăsătoare și înmiresmată a portocalilor…” Citind aceste rânduri îmi revin în minte versurile poeziei „Trecutul”, creație a lui Sophie d’Arbouville: “Trecutul! În fața ta sufletul meu e fără rugăciune/Și îți las mâna rece ca piatra/Împotriva ta orice efort rămâne în van/Din lucrurile mele cele mai dragi, îngerule, ce îmi aduci?….”Și atunci, pentru restul zilelor mele/Ce îmi vei lăsa tu?/Amintirea.”
Ziua a doua a vizitei a cuprins deplasarea în orașul Constantine, alături de președintele algerian („survolăm podișul Mitidja la altitudine joasă și întrezăresc construcțiile agricole ce datează din vremea colonizării franceze”). Giscard D’Estaing a remarcat, la Universitatea din orașul respectiv, că studenții l-au primit mai degrabă „cu mai multă curiozitate decât simpatie”. Ulterior a fost vizitată o uzină de prelucrare a gazului lichefiat din orașul Skidda (fostul Philippeville), prilej de a evoca alături de președintele Boumédiène cooperarea franco-algeriană. Giscard D’Estaing a fost surprins de afirmațiile repetate ale omologului său legate de exodul francezilor (plecarea așa-numiților „pieds-noirs”, în anii 60 ai secolului XX, îndeosebi după semnarea acordurilor de la Evian): „Niciodată nu mi-am imaginat că francezii ar pleca din Algeria.” Președintele francez s-a întrebat în sinea sa dacă o a treia cale, “pe modelul marocan” (în original „à la marocaine”), s-ar fi putut impune. Din păcate „s-au impus violența și frica.”
Momentul cel mai emoționant al vizitei l-a constituit întâlnirea cu membrii comunității franceze, acțiune organizată la reședința ambasadorului Republicii la Alger. Au participat cetățenii francezi rămași în Algeria iar „vederea lor m-a făcut să am inima strânsă: Numărul lor mic, etatea, tristețea lor vizibilă; au ales să își încheie viața printre propriile amintiri, dar tocmai acestea din urmă i-au abandonat.” Într-un gest neașteptat de deschidere, la recepția respectivă a participat și președintele Houari Boumédiène. Valéry Giscard D’Estaing a reușit cu mare dificultate să își controleze propriile sentimente: “Am fost prea emoționat. Nu am reușit să merg până la esența mesajului meu.” Prezent pe un podium amenajat cu acest prilej, președintele francez a vizualizat grădina reședinței, persoanele prezente, un spațiu ce definește deodată “tot ce a rămas din pământul francez în Algeria.” „Ce să le spun celor ce resimt durerea și singurătatea? Solidaritatea mea, voința de a nu îi abandona. Mă uit la ei, se simt aproape unii de ceilalți, ca niște naufragiați ai istoriei.”
Înainte de întoarcerea în Franța, Valéry Giscard D’Estaing a fost salutat la aeroportul din Alger de omologul său algerian. Președintele francez avea să scrie că “am întrezărit un dram de nostalgie la despărțire, ca după o încercare de care amândoi ne-am temut, aceasta fiind asumată și depășită în comun.”
Impresionant este finalul acestei atât de sensibile descrieri. Scena este una a toamnei anului 1978, în care „soarele de noiembrie, pal și pur totodată, strălucește de-a lungul crengilor dezgolite ale arborilor. Grădinarii adună frunzele moarte în mici grămăjoare din care se ridică un miros de vegetație muribundă. Iar apoi, după ce îi dau foc, o șuviță opacă de cenușă albă urcă în spirală….” Un decor ce evocă sfârșitul, acele „feuilles mortes” ale lui Jacques Prévert (interpretate atât de sfâșietor de Yves Montand) Cele de mai sus anticipează anunțul secretarului general al Președinției, Jean-François Poncet, privind solicitarea de survolare a insulei Corsica de către un avion special sovietic. La bordul acestuia se afla, grav bolnav, președintele algerian Houari Boumédiène. Îngrijit la Moscova, acesta se întorcea la Alger, unde avea să mai trăiască o perioadă scurtă de timp. (a murit la 27.12.1978, după o comă de 37 de zile) „Mi-l imaginez pe Boumédiène în avionul sovietic, căptușit cu verde mat. Au trebuit să îi amenajeze o cușetă cu draperii de bumbac cu fire groase și cuverturi kaki. Probabil în cabina sa se simt mirosuri înțepătoare de medicamente. Fără îndoială se poate uita pe hublou și poate întrezări pata albastră a Mediteranei, ca o apă mare, strălucitoare și netulburată, mărginită de fâșii de spumă de-a lungul coastelor sale. Boumédiène resimte cu siguranță mângâierea revenirii la el acasă.” Valéry Giscard D’ Estaing a fost impresionat în egală măsură de ultimul mesaj primit de la atât de suferindul său omolog, trimis chiar la momentul survolării insulei Corsica: „Vă pot asigura că veți avea mereu în mine un interlocutor atent, creativ, decis să scrie cu dumneavoastră o nouă pagină de istorie.” Președintele avea să se întrebe dacă acest mesaj nu a fost unul cu valoare testamentară, dacă nu cumva Houari Boumédiène nu a resimțit „nostalgia unor raporturi binevoitoare și fraterne.” Acest din urmă pasaj mă determină a medita, pe același filon mai mult sau mai puțin reușit între memorialistică, literatură, poezie și muzică, ansamblu cuprins pe de-a întregul într-o mantie istorică, atât la versurile unei melodii („Il faut savoir”) interpretate de același Charles Aznavour „…Et retenir les cris de haine qui sont les derniers mots d’amour” cât și la cuvintele lui Marcel Proust: „Anumite amintiri sunt precum prietenii comuni, știu să creeze reconcilieri.” Este greu de spus dacă nu cumva, într-adevăr, este mai bine să îți reții crizele de patimă, poate de furie, ce nu sunt altceva decât ultimele cuvinte de iubire. Cert este însă că, după cum scria Gabriel Garcia Marquez, „un singur minut de reconciliere valorează mai mult decât o viață întreagă de prietenie.” Și aici poate rezidă una din explicațiile unei istorii comune a exilului, a trecutului ce revine în existența celor care au crezut că pot să îl nege, a inevitabilelor lumini și umbre, a acestui atât de necesar „lucru al memoriei”, cum îl definea președintele Emmanuel Macron. Acesta din urmă a atras atenția asupra faptului că “este foarte greu să faci politică atunci când justiția și istoria încă nu și-au încheiat misiunea.” Barbara Lefebvre, eseist și profesor, a subliniat importanța „pluralității memoriei”, într-un cadru de ”confruntare identitară și teritorială a trecutului.” Efortul reciproc de armonizare și punere de acord, subliniat și astăzi de președinții Macron și Tebboune, este unul de durată. Poate încă prizoniere ale unui trecut istoric comun, fascinant și tragic totodată, cele două națiuni de pe ambele țărmuri ale Mediteranei străbat încă un drum al reconcilierii, unul laborios cu siguranță, pentru că, parafrazând-o pe George Sand, “o reconciliere realizată fără profunzime va antrena o nouă ruptură.”
