Ceea ce va fi reprodus mai jos – desigur, sub formă de citat(e) – pare ceva care ține de domeniul evidenței.
Însă, fiind așa, evident, e și tentant și ușor de uitat și/sau de trecut cu vederea.
Așadar:
”există două feluri de a gândi: a accepta ideile și asociațiile de idei așa cum se află ele în uz, sau a încerca noi înșine o serie de asociații și, ceea ce e și mai rar, o serie de disociații oroginale de idei. Inteligența capabilă de astfel de eforturi este, mai mult sau mai puțin, adică după gradul, abundența și varietatea celorlalte daruri ale sale, o inteligență creatoare”.
Și:
”Cele mai multe adevăruri care circulă prin lume sunt locuri comune. (…) Omul, în ciuda tendinței sale spre minciună, are un mare respect pentru ceea ce el numește adevăr, și aceasta pentru că adevărul constituie toiagul său de drum pe căile vieții, iar locurile comune sunt pâinea pe care o poartă în desagă și vinul pe care și-l duce în ploscă. Lipsiți de adevărul locurilor comune, oamenii s-ar afla fără apărare, fără sprijin, fără hrană. Ei au într-o asemenea măsură nevoie de adevăruri, încât ajung să adopte altele noi, fără a abandona pe cele vechi: creierul omului civilizat este un muzeu de adevăruri contradictorii”.
Pare, deci, evident și chiar devine așa, evident, când ideile de mai sus sunt formulate așa cum e cazul cu cele de mai sus.
Cele două pasaje sunt reproduceri dintr-un strălucitor eseu, ”Disocierea ideilor” (parte din volumul ”Cultura ideilor”) de Remy de Gourmont.
