Nu ni-l putem închipui pe Camus prizonier al bătrâneţii ce desfigurează, devitalizează, osifică, însingurează. Pentru că tinereţea sa a fost, înainte de toate, o tinereţe a inimii: vitalitatea literaturii sale s-a hrănit din imensa forţă a fiinţei, care, împotriva bolii şi in pofida ei, a crezut în capacitatea sa de a merge mai departe, până la acel capăt pe care atâţia dintre contemporanii săi au părut incapabili să şi-l imagineze.
Moartea lui Camus nu face decât să îl suspende, veşnic, în această tinereţe de care nu mai poate fi despărţit.. Timpul nu îl va mai atinge, ravagiile vârstei nu vor mai caria acest trup care s-a modelat sub soarele Sudului. Toate acestea îi vor fi străine, iar singurul anotimp pe care îl va cunoaşte este această vârstă a lucidităţii vizionare.
Moarte lui Camus închide un destin care nu are nimic prăfuit sau îndepărtat. Prin chiar ambiguitatea sa fundamentală, prin chiar natura ei de graniţă, prin chiar puterea ei de a desfide taxonomii şi canoane, literatura lui Camus posedă acea energie cu care nu încetează să ne interpeleze. Stilul lui Camus, atât de precis în clasicitatea lui, este şi un stil al căutării: acolo unde tovarăşii de drum comunizanţi au oferit certitudini, Camus a fost un maestru al autenticităţii netrucate. Interogaţiile lui sunt interogaţiile cuiva care nu trişează. Coborârea în adânc nu are nimic fals sau pedant.
Moartea lui Camus acordă vieţii sale aura mitului. Exemplaritatea lui este străină de pedagogia prăfoasă a celor care aspiră să predea ştiinţa vieţii din laboratoarele lor aseptice. Camus vine din această Algerie împlântată în sărăcie şi în soare, din această Algerie în care a învăţat că viaţa trebuie infruntată, prin solidaritate, în căutarea sensului ce unifică şi salvează.
Moartea lui Camus este cel din urmă rând scris in istoria celui care a fost, înainte de toate, un rezistent în numele libertăţii. I-a fost dat lui Camus să îndure oprobiul intelighenţiei corecte politic a timpurilor sale. Însă ceea ce rămâne, din “ Ciuma”, din “ Omul revoltat” şi din “ Actuale”, este acest testament al umanităţii neîngenuncheate de frică şi de idoli. Rândurile de încheiere din “ Ciuma” sunt , poate, cele mai puternice aşternute de Camus şi sunt cele la care eu însumi revin, spre a regăsi izvorul curajului etic. Încercările sunt vămile pe care suntem chemaţi să le traversăm. Iată definiţia însăşi a condiţiei umane.
Moartea lui Camus este moartea unui om al Sudului. Algerian şi mediteranean, Camus a iubit acest peisaj al statuilor, al mării şi al deşertului. Algerian, Camus a recunoscut în locurile de unde a plecat singura lui patrie. Tragedia războiului algerian l-a sfâşiat, ca o rană ce nu se poate închide. Camus moare o dată cu Algeria sa.
Camus sau cel care nu poate îmbătrâni: descoperirea lui Camus este descoperirea autencităţii dureroase, dar şi a solidarităţii ce construieşte şi luptă. Chipul său durează, una cu literatura sa, inseparabili.
