Adesea singurătatea, o declarație gravă și incomodă, precedată de o reputație condiționată social care ne înspăimântă nebulos, este intransigent exilată axiologic în domeniul indezirabilului, al fatalității cotidiene de care încercăm să ne eliberăm haotic și discret, fugind simultan de noi înșine. Și totuși, singurătatea și comuniunea cu ceilalți rămân deopotrivă experiențe umane fundamentale aflate într-o relație de interdependență necesară, de condiționare ontică reciprocă. Mai mult decât atât, singurătatea, la rândul său, nu este însingurată monosemantic. Există, potent și obstinant, dincolo de orice disimulări și raiduri disperate în afara noastră, o singurătate individuală, naturală, existențială, o singurătate descriptivă, firească și inalienabilă. O singurătate a individului ca individ care a fost valorizată cultural diferit. Astfel, trăim, pe de o parte, o singurătate mistică, rotundă, deplină, o singurătate care constituie în fapt o sursă de putere, de stabilitate și de sens. O singurătate care se confundă cu luciditatea extremă, cu înrădăcinarea asumată a ființei în prezență și prezent, o singurătate extatică a conștiinței, a contemplării, a recreării și ființării tăcute. O singurătate noetică, incomunicabilă, intraductibilă discursiv, imposibil de a fi transpusă în simboluri, litere, silabe. O solitudine liniștit vibrantă și identică cu sine, transparentă, îmbrățișată fără rest care te deschide paradoxal către lume, însă de pe poziții de autenticitate și nu de nevoie.
Există apoi o dimensiune masculinistă, exploatată elitist a singurătății, o singurătate care ține de devenire individuală și gândire, o singurătate pasibilă de a fi alinată, elucidată și transmutată discursiv. În istoria culturii majore singurătatea individuală a fost percepută cu predilecție angoasant și schizoid, superior și simultan distructiv. În mare parte acest tip zbuciumat de raportare la universalitatea însingurării individului a reprezentat o consecință a dualismului cartezian, a unui model androcentric de concepere a ființei umane ca individ solitar, autosuficient, esențialmente rațional, destrupat, construit în abstract, într-un insolent, dar factice vacuum circumstanțial. O consecință inevitabilă a comprehensiunii, privilegierii și valorizării pozitive sistematice doar a unei părți a experiențelor umane fundamentale, doar a morții și a singurătăților ca morți simbolice, și nu și a existenței împreună. Am avut disponibilitatea de a investi mai multe sensuri filosofice în moarte decât în viață, mai mult în auto-segregarea virtuos arogantă decât în experiența gravidității, a nașterii, a maternității, altfel spus a existenței într-o relație cu celălalt. Un adevăr la fel de universal precum moartea, tratat în registrul banalității nedemne de cuget și sensuri majore, este și acesta: ne naștem fiind în relație cu cineva și nu putem supraviețui decât în relație cu cineva; departe de a fi autosuficienți, suntem dependenți matern, dacă nu și comunitar. Totuși experiențele feminine, gravitând în sfera acestui mod de existență în care ești deopotrivă cuprins în limitele propriei individualități, dar și împreună cu un altul, o paradigmatică armonizare a autonomiei individuale și a comuniunii cu ceilalți, au fost repudiate în sfera derizoriului, a minoratului intelectual, etic, estetic, metafizic și axiologic.
Un alt tip de singurătate este aceea generată identitar, cultural. Unii oameni, eu însămi inclusă fiind în această categorie, se raportează multiplu la identitate, sfidând paradigma reducționistă a lui Huntington, fiind neproblematic simultan și fluid, de exemplu, europeni prin cultură și musulmani prin religie. A fi la intersecția a două culturi politizate astăzi într-o construcție dihotomică radicală, esențializatoare și artificială înseamnă adesea a rămâne mereu captiv într-un hiatus cultural solitar. A încerca să mediezi între două culturi care se suspectează reciproc de a fi fost plasate într-o opoziție valorică ireconciliabilă de esență creează alte forme de însingurare identitară și culturală. A încerca să restaurezi un limbaj umanist comun înseamnă simultan să recurgi la o critică multiplă care pune în criză preconcepțiile, supozițiile și așteptările ambelor tabere însingurate prin înregimentarea primitivă și belicoasă într-o construire ierarhică a alterității instrumentate de procesul definirii supremației propriei identități. Atunci când aparții tuturor nu mai aparții în final nimănui. Situarea existențială în interstițiile culturale și identitare poate fi prolifică epistemic, dar solitară.
În această economie a însingurărilor umane, scrisul, simultan catartic și capabil să te țese din nou alături de ceilalți, dincolo de o raportare conflictuală la alteritate, se poate face punte de legătură între solitudinea individuală și comuniunea noastră cu celălalt, fie că acel celălalt este o altă versiune a noastră sau un altul existențial mai mult sau mai puțin diferit și desprins de noi. Scrii pentru ceilalți chiar și atunci când scrii despre tine pentru tine pentru că, scriindu-te, îți devii un altul/o alta; transpunându-te pe tine ca obiect al scriiturii, deja nu mai poți fi cel scris. Doar cineva naiv ar putea să creadă că într-o carte confesiune cel care este eviscerat între pagini este chiar autorul. Confesiunile nu pot fi decât impudice, ce rost ar avea sfiala în expunerea a ceea ce tu deja nu mai ești în clipa în care te-ai decojit etalându-te… Niciodată nu mai poți fi cel pe care îl scrii, orice confesiune te înstrăinează de o singurătate trecută a ta și te apropie de un sine mai prezent. Scrisul te deslușește pe tine ție însuți, pe tine celorlalți, pe ceilalți lor înșile și altora. Ne scriem ontologic cu toții în carnea și sufletul unei femei, ne scriem simbolic și social convențional viețile și singurătățile pe hârtie pentru a restaura comuniunea cu ceilalți, dar murim în solitudinea de care am fost capabili mistic să ne bucurăm. Sau nu. Raportat la o funcționalitate pur personală, pentru mine scrisul este încadrat în această dimensiune a relaționării interumane și nu a solitudinii mistice, a datoriei sociale și nu a metanoiei individuale; din această perspectivă nu pot să nu înrădăcinez scrisul într-o viziune feminină centrată pe grijă, compasiune, iubire, altruism și ființare împreună. Însă scrisul în sine, strict pentru mine, continuă să opereze undeva la periferia ființei; este necesar, unificator, elucidant, dar ineluctabil limitat. Experiențele profunde rămân fericit indicibile.
PS. Nu pot încheia onest și cu dreptate fără a aminti un alt tip de singurătate, cea mai nesofisticată și imediată: singurătatea concretă, spațială și degrevată de responsabilități extinse, singurătatea care posedă o clară departajare în funcție de dimensiunea de gen, anume singurătatea – privilegiu masculin. A avea “o cameră doar a ei”, a beneficia de privilegiul solitudinii și al scrisului a fost și rămâne încă, chiar și acum, o utopie pentru multe femei scriitoare, femei cărora încă li se cer acte supererogatorii pentru a-și valida umanitatea feminizată, femei încă împovărate de dubla zi de muncă, de rolul perpetuu de îngrijitoare și nu a doar a minorilor familiei, femei care adesea se pierd pe sine într-o definire strict relațională a identității lor, femei care cu dificultate își mai locuiesc singurătatea și scrisul.
