Note pentru un jurnal al despărţirii

Dedicat mamei mele, Mihaela Stanomir

Mi-am putut imagina propria mea moarte,dar niciodată moartea ei. Poate pentru că am ştiut,mereu, că o parte din mine este înspăimântată de puterea nimicului care se va ivi, din acea clipă, ca un şir întreg de ziduri de granit, un nimic intens şi imposibil de străbătut, un nimic care se hrăneşte din imensa dezolare a singurătăţii.

Mi-am putut imagina propria mea moarte, dar niciodată moartea ei. Poate pentru că ea a însemnat mai mult tot ceea ce am putut fi eu vreodată. În faţa trupului fragil din care duhul se salvase, ca o pasăre marină ce se reîntoarce în larg, am stat şi am încercat să privesc la viaţa mea de până atunci şi am înţeles că toată viaţa mea de până atunci nu existase decât ca o succesiune de fotografii ale iubirii noastre. Dragostea fusese o camarederie a împărtăşirii, un sentiment al comuniunii tandre, un şir delicat şi discret de gesturi care ne punctau zilele, un cer peste care alunecau norii desenaţi impresionist,un fragment de vals chopinian. Iar această dragoste se indepărta de mine, o dată cu sufletul ei: chipul mamei şi al dragostei era unul, chipul mamei şi al vieţii era unul şi acelaşi.

Mi-am putut imagina propria mea moarte, dar niciodată moartea ei. Poate pentru că puterea cuvintelor se opreşte în faţa pragului dincolo de care nu este decât întinderea mării şi poate pentru că nimic nu poate cuprinde sfâşierea celui care rămâne în urmă, ştiind că zile şi ani, nesfârşite zile şi ani îi stau în faţă, asemenea unor implacabile culoare pe care trebuie să le parcurgă, înainte de a intra în arhitectura mortuară a altor culoare, ca într-un joc infinit al drumurilor ce nu duc nicăieri.

Mi-am putut imagina propria mea moarte, dar niciodată moartea ei. Poate pentru că acestea sunt primele rânduri pe care le scriu după tot ceea ce a fost şi îmi privesc mâinile de la claviatura ordinatorului , umplând cu caractere mărunte fereastra unui document. Dar carnaţia dragostei nu poate fi închisă între marginile curat desenate ale unui text, ea trece dincolo de ele şi se îndreaptă spre mare, ca un fuior ce dă naştere unui nor, ea trece dincolo de ele şi capătă conturul sinestezic al parfumului de care era înconjurată, tandru, în ziua morţii ei, ea trece dincolo de ele şi mă învăluie şi mă trage spre acel larg în a cărui aşezare de valuri o pot zări din nou, ea trece dincolo de ele şi îmi umple visele pe care nu încetez să la visez, noapte după noapte, ca un reflux şi flux ce nu se poate opri, visele in care îi cuprind trupul de fum şi îi chem numele, visele care se înşiruie ca un arhipelag al dorului şi al durerii, visele în care o regăsesc pentru a o pierde, regăsind-o din nou, visele care nu sunt decât cel din urmă vamă înainte de oceanul de seninătate al revederii, visele din care mă trezesc doar spre a merge, asemeni unui scafandru, încă şi mai adânc în materia lor, adânc, tot mai adânc, până ce întoarcerea la suprafaţă va fi fost imposibilă şi eu voi fi rămas , pe vecie, închis în monada lichidă a dragostei noastre.

Mi-am putut imagina propria mea moarte, dar niciodată moartea ei. Poate pentru că dragostea nu acceptă posibilitatea morţii, preferând să contemple cerul unei zile eterne de septembrie. Dar dragostea noastră învinge moartea, dragostea noastră clădeşte puntea de himere pe care o traversez, noapte de noapte, către ea, dragostea noastră pregăteşte anotimpul fără de sfârşit al iubirii , dragostea noastră îmi înfăţişează promisiunea porţii care se va deschide, dragostea noastră se desface în miile de drumuri pe care le bat, în căutarea ei, înainte de drumul care mă va duce la ea, dragostea noastră sunt cuvintele pe care le rostesc în clipa în care o imbrăţisez, imaterială ca un spirit, dragostea noastră este plânsul de care singurătatea mea nu se mai poate despărţi, dragostea noastră sunt zidurile casei noastre din Focşani pe care le ating, simţind atingerea ei, dragostea noastră este textul pe care îl scriu în fiecare zi, la trezire, încercând să ajung acolo inapoi, de unde ziua m-a smuls, dragostea noastră este durerea şi dragostea noastră este raiul pe care l-am întrevăzut, ca prin gaura de cheie a unei case de jucării, dragostea noastră este toate acestea şi acestei dragoste mă încredinţez, spre a deveni una cu ea, undă după undă, zi după zi, anotimp după anotimp, în aşteptarea acelui soare de toamnă blândă care nu va mai apune niciodată.

3 Comentarii

  1. Viata omului e o succesiune de etape si de probe intr-un ´proiect´ ideal de maturizare/implinire ( entelehie ) , avind la capat intelepciunea / serenitatea . O succesiune si de diferite relatii de afectiune : iubirea copilului fata de mama este diferita de iubirea filiala matura , fiecare avea in vechime un termen propriu ( philia , eros , storge , asebeia , agape … ) , cea din urma se apropie de veneratie si de pietate , fata de stramosi , genii si zei , resimtiti ca prezente tutelare . Maturizarea inseamna autonomie ( philautia , ´iubirea buna de sine´ , spun autorii crestini ) , autarhie si ataraxie , nu ca o izolare , ci iradianta si patrunzatoare , solara , iubirea matura este activa si se daruieste/impartaseste . Acum omul ´isi va lasa parintii´ si va alcatui un fel de noua fiinta , ´un nou trup´ , impreuna cu perechea sa , implinindu-si destinul . Marele risc este acela al confuziei haotice si promiscue dintre aceste tipuri specific diferite de ´iubire´ ( stabilite si de Aristotel in Politica sa ) . Intelepciunea este virsta egalitatii si universalitatii , aceea reala , de intensitate ( substantiala , si nu cantitativa ), a ´iubirii aproapelui´ , a Omului (Ecce Homo , ca forma realizata ) : batrinul intelept este un om regal si ´politic´ – in sensurile platonice . Ideea este ca fiecare relatie , afectiune , ar trebui rezolvata si depasita pozitiv , adica integrata ( Bildung si aufhebung , cum ar zice hegelienii ) , intr-o maturizare /individuatie spirituala ( cit de cit ) reusita , altminteri nu ne vom putea intilni cu cei dragi si vii , ci doar umbrele noastre cu umbrele lor ratacitoare , bintuiti de Eriniile nostalgiilor , regretelor si remuscarilor . Cei dragi ne vor curajosi si increzatori .

  2. Toti trecem prin durerea asta, cu senzatia ca o parte din propria fiinta moare, ca propria viata nu va mai fi niciodata la fel, ca am fost dati afara din rai si ca de acum incolo trebuie sa infruntam viata singuri. Conditia umana. Parintele pierdut traieste in memoria copilului iubit neconditionat. Condoleante si putere!
    ‘No man is an island
    Entire of itself,
    Every man is a piece of the continent,
    A part of the main.
    ***
    And therefore never send to know for whom the bell tolls;
    It tolls for thee’.

  3. portia mea zilnica de durere/fericire, evocarile spiritului mamei dumneavoastra ma duc si pe mine in apropierea, tangibila, a celor pe care i-am iubit si care s-au smuls din mine. multumesc.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *