Valeriu Mircea Popa s-a născut pe 4 octombrie 1947 la Timișoara. Absolvent al Facultății de Psihologie – Defectologie la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj-Napoca (1976), Valeriu Mircea Popa a lucrat până în 1994 ca psihodiagnostician, profesor defectolog, psihoterapeut sau logoped. Din 1995 a fost și lector la Universitatea din București. În 2004 își obține doctoratul în psihologia artei. Unul dintre primii muzicieni români care au cântat la sitar, Valeriu Mircea Popa a trăit și muncit pentru o vreme, după 1990, în Germania. A debutat în volum relativ târziu în raport cu colegii săi de generație: după Furnicile și oglinda (1993), au urmat Războinicul cu ciorapi de piele (1996), Ultimele pătrate de frig (1998), Camera de subsol sau Răscumpărarea (2001), Bijutierul și alte poeme care nu există (2008), Cercul de camfor (2013), DAR tălpile tale unde sunt? (2016) și antologia Mojar și alte poeme care nu există (2018, incluzând, pe lângă selecții din cărțile anterioare, douăzeci și trei de poeme inedite).
Mojar și alte poeme care nu există (Hyperliteratura, 2018) este o carte ce pune în drepturi un poet prea puțin cunoscut care a făcut lucruri admirabile în linia în care evoluează de un sfert de secol. Un suprarealism filtrat prin onirism și postmodernism întâlnește o viziune (și, implicit, o expresie) migăloasă și atașantă, cu un imaginar unduit, rulat în andante, care se desfășoară mai mereu în perimetrul unei gracilități cu reflexe orientale. Și totuși, ceva grav și îngrijorător se strecoară adesea în scenariile lui VMP, o presimțire, un zvon al iminentei extincții, pe care subiectul poetic o tratează potolit (nu însă și placid), ca înțeleptul ce observă imperturbabil de pe malul unui râu învolburat curgerea apei, zbaterea vană a tot ce e trecător.
câteva scrisori către Janis Joplin
ar trebui să înlocuiesc numele acestui oraș
cu un simplu număr care înseamnă pustiu
poate deșertăciune
ce părere ai despre asta Janis Joplin
o să zgâriem puțin suprafața mării
și vom găsi acolo un blues despre bani
despre pescarul de arici undeva sus
aruncându-și plasele în apă
apoi scoțându-le aproape goale
oricum fără noi*
noaptea trecută am băut iarăși
cu o femeie necunoscută
alcoolul acela abject numit Desperados
un amestec de cruzime
și diamant
adică o și mai mare cruzime
într-o pivniță
într-un joc de cuburi
nimeni nu devine matur
oamenii obosesc doar pe măsură ce trece timpul
ar trebui să-ți înlocuiesc numele
ceea ce n-ar fi mare lucru
ca și cum pentru a semnifica planeta Saturn
i-ai spune Rosetti chiar Lăbuș
un câine vagabond căruia copiii îi legaseră
împrejurul gâtului
nenumărate pastile de algocalmin
înșirate pe o ață roșie*
poate că dragostea este un drog
ce nu se mai jupoaie niciodată de pe creier
ce părere ai despre asta Janis Joplin
un bărbat și o femeie dansau îmbrățișați
fiecare privind întunericul
peste umărul celuilalt
important este să nu trivializăm replicile
a șoptit unul dintre ei
poate chiar eu însumi
o banalitate
un tavan pictat de Chagall
evreul acela rus care se încăpățâna să trăiască
deasupra pământului
sunete fabuloase
din trupul unei viori de plastilină*
uneori jocurile pot fi cinstite
dar asta se întâmplă destul de rar
oricum spre dimineață petrecerea se sfârșește
și musafirii părăsesc insula
așează în furcă receptorul telefonului
acum după 27 de ani ar fi timpul
să nu mă mai gândesc la nimic albastru
nici măcar la un Mercedes
un fel de scoică în care te poți ascunde
apăsând până la refuz pedala accelerației*
ar trebui să schimb caseta să înlocuiesc acest blues
cu o înșiruire de pietricele
ceea ce ar fi cam același lucru
dragostea mea cenușăreasă a sunetelor
cred că atunci de mult
n-ai calculat bine elicopterul cu portocale
nu mai oprește aicidin camera de subsol sau răscumpărarea (2001)
