16 martie 2019
Au fost săptămâni întregi de lecturi frustrate&ratate până l-am redescoperit pe Karl Ove Knausgård, care m-a recalibrat emoțional și intelectual. Mi-am recăpătat, cu el, puterea de înțelegere și compasiunea de cititor implicat. Prima parte a acestui roman/eseu/jurnal are în centru problema morții, refularea și tabuizarea ei în lumea recentă. Moartea ascunsă, frica aceasta nenaturală de biologic, este dublată, în mod bizar, de o ubicuitate a morții-spectacol, a morții difuzate incontinent în spațiul media ca răspuns la nevoia acută de grotesc și exhibiție a spectatorului anonim. E demontată, bucată cu bucată, imaginea scriitorului voluntar, stăpân pe situație. Scrisul e marota exasperantă care îi domină tiranic existența și provoacă frustrare în celelalte compartimente ale vieții scriitorului: familie, relații sociale etc. Alte teme: copilăria ca vârstă în care sensul este prezent, este un dat, la fel ca frica și rușinea. Maturizarea și cunoașterea elimină această prezență firească a sensului, familiarizează, abstractizează și confiscă/personalizează lumea extranee („Înțelegem tot, pentru că am transformat totul în noi înșine”), determină impresia de curgere fluidă și nestăvilită a timpului.
Cred că știu de ce „Lupta mea” e singura lectură suportabilă. Nu am impresia (insuportabilă câteodată) că citesc literatură, că cineva îmi vinde o arhitectură elaborată și frumos ambalată a fanteziei sale. Karl Ove Knausgård mi-a retrezit foamea de o literatură a autenticului, o literatură reîntoarsă la mecanismele ei simple: scrisul ca înțelegere a sinelui și a lumii, o formă alternativă de înțelegere, care nu implică excesiv nici rațiunea, nici subconștientul.
18 martie 2019
„Westworld”. Serialul produs de HBO e bizar și splendid, o combinație între „Black Mirror” (distopia evoluției tehnologiei și a involuției ideii morale), „Brave New World” (scenariul distopic e de acolo, la fel și recursul la citatele din Shakespeare pentru a da consistență tragică umanoizilor) și „Doctor Quinn” (idilizarea Vestului Sălbatic, imaginea remanentă a locomotivei cu aburi). În această West New World, totul e permis. Paradisul artificial&inuman permite defulare absolută: căutare de comori și recompense, sex, crimă și masacru. Omul devine aici un Dumnezeu crunt, care își poate cruța creaturile androide, dar care de cele mai multe ori alege să le pedepsească. „Westworld” e confirmarea afirmației lui John Gray („Câini de paie”): „Genocidul e un atribut al omului, la fel ca arta sau rugăciunea”.
25 martie 2019
Suntem trupuri înainte de a fi creiere. Imboldurile, aspirațiile, idealurile noastre sunt reductibile la biologie și chimie, nu la metafizică. Lamentațiile mele astenice, depresiile mele umorale s-au risipit. Au înnebunit salcâmii. Soarele îmi crește nivelul de serotonină. Alergarea în parc mi-a decomprimat plămânii și mi-a eliminat migrenele. Sunt altcineva.
„Westworld”. Răsturnare a perspectivei. Omul e indiferent, lipsit de empatie, în căutarea senzațiilor tari și a hedonismului ieftin. Zeificarea omului și umanizarea androidului. Roboții însuflețiți care populează imaginarul idilic&apocaliptic sunt păpușile de cârpe ale societății de consum, bizare ființe teribil și înduioșător de condiționate, cu o conștiință de sine abia mijită. În scenariul acestei noi distopii, omul intră în noua epocă a evoluției sale. Ideea morală este complet abandonată. Umanitatea se reinventează. Supraomul intrat în era tuturor posibilităților și-a fabricat propriii oameni, după chipul și asemănarea sa. Efectul este pervers: omul e dezumanizat, iar androidul e învestit cu sentimente, rațiune, discernământ și are capacitatea de a visa. „Your mind is a waled garden. Even death cannot touch the flowers blooming there”. Westworld e mai mult decât un serial, e o operă de artă postmodernă.
30 martie 2019
Jonathan Gottschall, „Animalul povestitor”. Neuronii-oglindă. Au fost descoperiți întâmplător în anii ’90 de către neurologii italieni. Avem rețele neurale care se activează nu doar când executăm o acțiune sau trăim o emoție, ci și când privim pe cineva cum execută o acțiune sau trăiește o emoție. Neuronii-oglindă ar putea fi baza capacității noastre de a derula simulări ficționale extrem de convingătoare în propria minte. Empatia este o funcție a creierului nostru. Poveștile ne afectează psihosomatic.
1 aprilie 2019
Al doilea sezon din „Westworld” începe cu o apocalipsă în stilul lui Tarantino. Gazdele sunt în căutarea identității și a răzbunării. Replica shakespeariană din primul sezon deschide seria noilor masacre&vendete: „These violent delights have violent ends”. Omul, ființă duală, creator și criminal, culege ce a semănat. Dolores/Wyatt, schizofrenica fată a fermierului, e liderul noii generații, cea care va popula noua lume. Gazda refuză să-și accepte condiția de „prizonier al dorințelor”, iar acest refuz, cândva atât de uman, devine marca mașinăriilor supraumane. Omul a vrut să fie divin și a sfârșit măcelărit de propria creație, la fel cum și el și-a ucis, cu consecvență, creatorii.
