Un dublu eveniment teatral a revigorat agenda culturală orădeană la sfârșitul lunii septembrie: Festivalul Internațional de Teatru – ediția a VI-a și Festivalul de Teatru Scurt – ediția a XXIV-a, ultimul regăsindu-se printre cele mai longevive din România, rădăcinile sale coborând până în anul 1976. Edițiile din 2018 s-au remarcat prin selecția riguroasă a unui număr considerabil de spectacole cu un colorit tematic divers și cu o suită de modalități expresive care antrenează deopotrivă efecte tradiționale, tehnici performative moderne și incursiuni experimentale incluse în repertoriile unor teatre din România, Republica Moldova, S.U.A. și Franța. În acest prim articol dedicat evenimentului tutelat de Teatrul Regina Maria din Oradea, ne vom opri asupra acelor reprezentații ce au explorat, printre alte numeroase resurse dramatice, mijloacele comicului, mecanismele de provocare a râsului și a bunei dispoziții, chiar dacă, uneori, hohotele se transformă, precum în teatrul absurdului, în grimase de oroare.
În seara inaugurală, compania Les Rois Vagabonds din Chaux-des-Crotenay, Franța, a revenit pe scena teatrului orădean cu un Concert pentru doi clovni, de și cu Igor Sellem și Julia Moa Caprez, montând un spectacol ușor modificat față de reprezentația anterioară. Recunoașterea oficială a valorii sale, într-unul dintre cele mai importante locuri de pelerinaj cultural din lume, Festivalul de la Avignon, unde a cucerit, în 2013, Premiul publicului la secțiunea neoficială OFF, se datorează prospețimii și inepuizabilelor artere ale creativității ce străbat scenele în fluida lor succesiune, erodând timpul și alungându-l, undeva, în afara spațiului de joc. Ne-am întrebat adesea, în ultimii ani, dacă au dispărut adevărații clovni odată cu cei din lumea filmelor lui Federico Fellini. Dacă vor mai apărea vreodată, din culisele profesiunii lor, artiști capabili să rezolve dilema confruntării dintre comic și tragic prin recursul la cele patru ,,excese inadecvate” ale clovnilor, așa cum sunt enumerate de M. Beré într-unul din subcapitolele volumului Cele cinci continente ale teatrului: obiectul inadecvat, relația inadecvată, corpul inadecvat și logica inadecvată. Resurecția artei lor devine acum plauzibilă, iar prezența celor doi clovni ni se pare emblematică. Regii vagabonzi, virtuozi ai instrumentelor muzicale ce fac parte din recuzita scenică (vioară, tubă, trompetă), asemenea unor picaro moderni, îndrăgostiți deopotrivă de muzica clasică și de dansul flamenco, prezintă un seducător spectacol, construit din partituri acrobatice și coregrafice, toate executate cu mare artă și ranforsate alchimic în creuzetul unui limbaj artistic universal. Li se adaugă teatrul de mișcare și poezia gesturilor, ecouri din multiple coduri de semne nonverbale punctate pe canavaua unei scenografii simple, dar cu neașteptate și ingenioase efecte vizuale. Inadecvarea logică a clovnilor, manifestare a gândirii lor paradoxale, îl prinde curând pe spectator în mirajul său, îl provoacă, îl implică în actul ludic, îl ademenește spre un șir de complicități și acceptări. Căci adevărata artă a clovnilor a fost mereu aceea de a provoca râsul, de a dinamita monotonia și morga încruntată a lumii prea serioase, de a evada din prozaic și convențional. Brodat pe alunecarea cromatică dintre roșu și negru, pasiune și mister, scenariul-pretext se articulează pe o poveste de iubire. El își exprimă emoțiile prin dorința de a imita grația ei, prin exercițiile de echilibristică la care se supune pentru a-i atrage atenția. Nimic nu e ce pare la prima vedere. Deși e un virtuoz al viorii și al interpretării vocale, redând cu măiestrie o arie de operă, ea rămâne tot un clovn, la fel ca el, iar degringolada și gagurile necontenite o dovedesc din plin. O scenă tristă, în aparență, începută pe Adagio-ul lui Albinoni, se continuă cu un recital de flamenco cu castaniete, se scurge apoi în Bolero-ul de Ravel, imitând mișcările Mayei Plisetskaya din capodopera lui Maurice Béjart, jonglează apoi cu o coridă pe muzica din Carmen de Bizet, pentru a exploda, în final, în Simfonia a 5-a de Beethoven și într-o suavă Ave Maria, cu clovnul atârnat cu capul în jos de rămurosul candelabru de cristal, parodie a celebrului Deus ex machina din teatrul clasic. Delir artistic la superlativ într-o lume răsturnată, excesivă, superb inadecvată până la contopirea cu arta, deloc pierdută, a marilor clovni de altădată. Combustia de circ și teatru se consumă într-un spațiu în care obiectele se pot metamorfoza în orice: lada purtată de el din loc în loc poate deveni oricând un vapor supus naufragiului, din paiele împrăștiate peste tot ,,se naște” un pui de trompetă, rochia ei își adaptează croiala în funcție de cerințele rolului, asortându-se unor situații de un umor nestăvilit. Dar moștenirea lor trebuie salvată. Din culisele scenei improvizate răsare un pui de clovn cu acordeon, elementul-surpriză, interpretând cu grație un pasaj din Gnossienne 1 de Erik Satie. Concertul pentru cei doi clovni și-a lărgit în timp repertoriul și distribuția, căci povestea continuă, nestingherită, în vadul unei lumi ce nu pare deloc dispusă să renunțe la frumusețea artei lor.
De la Teatrul Evreiesc de Stat București, Alexandru Berceanu prezintă, în tripla ipostază de scenarist, regizor și scenograf, piesa O lecție de bune maniere de Jean-Claude Grumberg, în traducerea lui Liviu Ornea. Conceput ca un one woman show, spectacolul se bucură de interpretarea de excepție a Maiei Morgenstern și pune, la propriu, pe tapet, adică pe ecranul de proiecție așezat pe scenă, un șir de prejudecăți greu de digerat, care au alimentat ideologiile și fiziologiile antisemite publicate la finele secolului al XIX-lea și în prima jumătate a secolului al XX-lea de autori precum George Montandon, Edouard Drumond și Louis-Ferdinand Céline. Sunt texte sulfuroase și de o rară abjecție, cu efect dezumanizant asupra evreilor, considerați, în vremea respectivă, inferiori din punct de vedere fiziologic și intelectual. Piesa recurge la o tehnică ce produce efectul unei incizii adânci în carne vie, fără anestezie prealabilă. Maia Morgenstern construiește cu finețe rolul, îl plămădește asemenea aluatului frământat sub degetele sale în preludiul spectacolului, apoi ne oferă această lecție de savoir vivre, de bune maniere la masă și în societate. Dar însăși percepția societății e asaltată, pusă la grea încercare prin reducerea la absurd și prin provocarea acceptării acelor grile deformatoare propuse de autorii enumerați mai sus. Decorul, inspirat din filmele mute ale anilor ’30 și animat la început de fondul muzical al epocii, creează o atmosferă și un stil de viață spulberate contrapunctic de această pedagogie originală, ce îmbină formula tradițională, savuros luată în deriziune, cu învățarea răsturnată (flipped learning), interactivă, în care publicul capătă un rol, fie și numai prin implicarea sa emoțională. Reacțiile stârnite pot trece rapid de la oroare și stupefacție la râs amar. Sensibilitatea ultragiată se mai poate salva doar prin hohot și defulare. ,,Să fac oamenii să râdă” este dorința personajului interpretat de Maia Morgenstern, artista cu o impresionantă recuzită de expresii faciale și de gesturi atent construite, dar și de spontaneități ce conferă o autenticitate aparte, recuperatoare în tot marasmul informațiilor aglutinate, al caricaturilor de sorginte antisemită. Ea imită autosuficiența, fanatismul, delirul pseudoștiințific, pune sub o lupă crudă întregul meniu dezinformator oferit umanității despre înfățișarea evreilor, despre așa-zisele modalități de recunoaștere după conformația lor. Și, pe lângă toate acestea, se ascultă, vai!, tocmai muzica lui Richard Wagner, marele compozitor deloc absent din rătăcirile ideologice ale vremii sale. În replică, contrar oglinzii desfiguratoare, spectatorii sunt invitați să-și ajusteze percepția la realitate, să privească atent chipul lui Léon Blum și pe cel al protagonistei, care trece prin transformări vizibile sub spectrul groazei, jucat cu un dramatism visceral în secvența de evocare simbolică a unor perioade sângerânde din istoria secolului trecut. Și, pentru că întotdeauna pare să mai existe ceva uitat și prăfuit sub preșul deșirat al trecutului recent, adaptarea piesei colează scenariului original un Plugușor antisemit de la noi. Pe bună dreptate, așa cum notează regizorul Alexandru Berceanu în nota de prezentare a spectacolului, ,,Adunând câteva file de poveste românească la marele curent antisemit european, vrem să facem o reparație istorică…”.
O impresie deosebită a lăsat spectacolul Pulverizare, montat pe baza unui text al scriitoarei Alexandra Badea la teatrul Apollo 111 din București și reprezentat, în cadrul festivalului, într-un spațiu modular, deschis experimentului și noilor tehnici colaborative dintre actori și spectatori. Scenariul ridică problema disoluției personalității, a pulverizării sufletești la care se expun oamenii zilelor noastre, mai ales cei ce adoptă și devin dependenți de stilul de viață corporatist. Regizorul Andrei Măjeri a mizat pe o distribuție alcătuită din tinerii artiști Flavia Giurgiu, Ada Galeș, Alex Bogdan și Nicholas Cațianis, construind scene surprinzătoare prin complexa expresivitate vizuală, verbală și gestuală, alternând între dinamica eruptivă a reacțiilor exaltate, înfășurate pe malaxorul stereotipiilor ce definesc conviețuirea cotidiană, și lentoarea provocată de blazare, epuizare și sentimentul inutilității. Scenografia semnată de Alexandra Panaite jonglează, uneori la propriu, cu o recuzită minimalistă și multifuncțională, iar proiecțiile video realizate de Eranio Petruska redau obsedantele flash-uri mediatice ce agresează, pe mii de canale, sensibilitatea și echilibrul psihic al omului. Patru ipostaze, aparent diferite, au mult mai multe în comun decât se arată la prima vedere: un responsabil de asigurarea calității în subcontracte delocate din Lyon (Nicholas Cațianis), un supraveghetor de sală call center în Dakar (Alex Bogdan), un operator de producție din Shanghai (Ada Galeș) și un inginer de studii și dezvoltări din București (Flavia Giurgiu). Există câteva jaloane ce fixează limitele acestor destine încrucișate (adesea, rolurile sunt interșanjabile). Ecranele suprapuse sunt asemenea unor ferestre deschise în fața invaziei vocilor din mass-media, casele atent monitorizate spulberă intimitatea, familia se destramă într-o agitație devoratoare și sub apăsarea distanțelor ce-i separă membrii, gesturile firești se confundă tot mai mult cu automatismele și mișcările repetitiv-obsedante ale unor ,,corpuri ascunse în uniforme”. Tinerii nu își mai trăiesc propriile vieți, ci imită, repetă până la saturație aceleași trasee, deplasându-se pe marginile unui patrulater ce configurează un catwalk, o iluzie a efemerei celebrități induse de platformele de social media. Alteori pozează, mimează fericirea în selfie-uri amăgitoare, sau refac celebre scene din filme și tablouri, cum ar fi, de pildă, celebrul Dejun pe iarbă al lui Edouard Manet. ,,Tinde spre excelență!” este una din formulele des auzite, ce pune în mișcare energiile, în ritmul alert și sigur al pulverizării ființei ,,în mici particule”. Nici în acest spectacol finalul nu este… final, căci, după consumarea timpului convențional alocat desfășurării sale, feliile de viață se întrepătrund în continuare, deconspirând efectele mecanismelor de manipulare prin interpretări actoricești ce merită întreaga noastră atenție.
Întoarcerea la clasici aduce cu sine nota inconfundabilă a marii literaturi universale. Redescoperim comedia Tartuffe de Molière în viziunea modernă și originală din repertoriul Teatrului Maria Filotti din Brăila. Totuși, regia semnată de Alexandru Măzgăreanu pare adesea întrecută de talentul și expresivitatea aparte a unora dintre actori, precum Emilian Oprea, Valentin Terente, Andreea Vasile și Corina Borș, ce înfruntă rutina unor scene, salvându-le prin construcția unor roluri individuale memorabile. Decorul realizat de Andrada Chiriac conferă senzația de spațialitate, îmbracă spațiul scenic cu rafturi imense, pline cu sticle de vin și tapetate, mai apoi, cu numeroasele portrete ale lui Tartuffe (Emilian Oprea), brodate cu ajururi multicolore, sclipicioase. Chipul lui Tartuffe devine ubicuu, reflexia șarlatanului se întinde dincolo de tot kitsch-ul provocat, ce sufocă interiorul vetust de la început. Caracterul clasic al escrocului de pretutindeni și din toate timpurile și-a depășit esența eternă, universală, a dobândit un profil și o personalitate atent lucrate de protagonist și bine puse în lumină de confruntarea dialogată cu Orgon, personajul interpretat de Valentin Terente. Multiplele sale fețe se divulgă în contrastul dintre aparență și esență, plămada comicului dintotdeauna. Un soi de tensiune scurtcircuitează finalul atipic, precum într-o situație fără ieșire, irezolvabilă.
Les Rois Vagabonds, Chaux-des-Crotenay, Franța
Concert pentru doi clovni de și cu Igor Sellem și Julia Moa Caprez
Spectacol vizionat în 23 septembrie 2018
Teatrul Evreiesc de Stat București
O lecție de bune maniere de Jean-Claude Grumberg
Traducerea: Liviu Ornea
Scenariul/adaptarea: Alexandru berceanu
Scenografia: Alexandru Berceanu
Distribuția: Maia Morgenstern
Spectacol vizionat în 24 septembrie 2018
Apollo 111 București
Pulverizare de Alexandra Badea
Regia: Andrei Măjeri
Scenografia: Alexandra Panaite
Video: Eranio Petruska
Distribuția: Flavia Giurgiu, Ada Galeș, Alex Bogdan, Nicholas Cațianis
Spectacol vizionat în 24 septembrie 2018
Teatrul Maria Filotti Brăila
Tartuffe de Jean-Baptiste Poquelin Molière
Traducerea: Doru Mareș
Regia: Alexandru Mâzgăreanu
Scenografie: Andrada Chiriac
Costume: Alexandra Mâzgăreanu
Muzica: Alexandru Dan Suciu
Distribuția: Emilian Oprea, Valentin Terente, Andreea Vasile, Corina Borș, Liviu Pintileasa, Narcisa Novac, Adrian Ștefan, Emilia Mocanu, Vlad Galer
Spectacol vizionat în 27 septembrie 2018
Photo credit: Remus Toderici
Notă: Articol publicat în Revista de cultură Familia, seria V, anul 54 (154), nr. 10 (635), octombrie 2018
