Meciul de tenis

Doi undeva pe la patruzeci de ani, el poate ceva mai în vârstă, un tip serios, ea cu un aer cam pierdut. Au primit bilete la meciul de tenis de la Doha. Stau băgați unul în altul de parcă ar înfrunta gerul bobotezei și privesc. Nu e locul lor aici, asta-i clar. Nici la haine nu prea seamănă cu cei din jur. Bate vântul foarte tare. Cum naiba or juca tenismenii care sunt acum în teren? Nu e treaba lor, ei au fost doar invitați, nu li s-a spus mai mult. Să se descurce. De ce au acceptat biletele? De ce au venit? Nici ei nu mai știu. Ba știu. Când au plecat din Galați parcă era mai cald acolo. Dunărea gri. Aerul umed. Și bătea un vânt plăcut care le strecura în cap gânduri jucăușe. Ah, Dunărea asta. De câte ori fluviul inundă vara faleza aduce cu el ceva greu de pus în cuvinte. Mirosul de mâl rămâne în nări. Gustul vinului e și el altul în aerul de acasă. Un gust cald. Cu miros de mosc. Nu vi s-a părut niciodată că gustul are miros? Vârful limbii simte dulcele, cu marginile limbii simți acrul și săratul iar amarul îl simți cu baza limbii. Lui îi plăcea să îi prindă capul în mâinile lui mari și să o sărute îndelung în timp ce ea mirosea a mâl iar saliva ei a parfum și a vin dulce. Așa era odată. Acum e altcumva.

Uneori ți se face greață de tot și de toate. Nu vi s-a întâmplat? Ei bine celor doi li se face rău la fiecare drum în străinătate pe care-l fac cu Luca, fiul lor de nouă ani. Luca are o boală rară, așa zis incurabilă. Cei doi încearcă și ei ce pot. După luni de căutări, luni groaznice de nesiguranță, au găsit într-un final o organizație care le oferă tratamentul gratuit. Intervențiile se fac în mai multe țări. Există și o condiție în contract. Cei doi părinți sunt obligați să meargă la câte un meci de tenis. Și nu orice meciuri. Doar din turnee importante. Asta e clauza. Pentru că organizația este și sponsor. Luca e un băiețel foarte cuminte. Normal, veți spune, pentru că e foarte bolnav. Dar nu asta e cauza. Așa e el. Cum ajung într-o țară nouă Luca este imediat cazat la cel mai bun spital din capitală. Cei mai buni medici îl preiau. Și camera sa este întotdeauna frumos decorată cu baloane și jucării plus coșuri cu fructe care mai de care mai apetisante. Luca primește o pijama moale, de culoare bleu sau albă cu picățele. Imediat i se alocă o asistentă blândă care îi și aduce la pat licoarea verzuie pe care e musai să o bea înainte ca tratamentul propriu-zis să înceapă. Băutura aia îi produce greață lui Luca, dar nu are ce face. Ca un băiețel cuminte ce este, el o dă imediat pe gât. Și asta e tot. Mă rog, deocamdată. Părinții sunt poftiți afară. Deși le este peste măsură de greu, cei doi sunt nevoiți să plece. De obicei stau cam o săptămână în fiecare oraș. Atât durează tratamentul pentru fiecare etapă. În timpul acesta ei au voie să-l viziteze în fiecare zi însă nu mai mult de un sfert de oră. Luca pare resemnat cu asta. Deși fiecare despărțire se lasă cu lacrimi în ochii. Uneori părinții privesc meciul de tenis la care trebuie să meargă tot cu lacrimi în ochi ceea ce pare ciudat pentru ceilalți spectatori. Noroc că ochii se mai usucă atunci când privesc în dreapta apoi în stânga după mingea galben-verzuie.

Faleza Dunării acum zece ani. Lidia se tot frăsuia. Nu știa cum să-i spună lui Marius. Dacă el o să-și închipuie că de acum viața lui o să se schimbe în rău? Că ea își dorește copilul doar ca să-l lege? Ce prostie. Până acum a fost în stare să ascundă grețurile matinale. Ba că nu știu ce pește i-a picat rău, ba că i-e poftă de limonadă, ba că vaporașul ăla se bălăngănea ca naiba, sau că valuri așa mari nu mai văzuse pe Dunăre din copilărie. Dar cât o să mai poată să o țină tot așa? La un moment dat Marius o să se prindă. Lui îi place să o țină de talie. Așa o răsfață el. Ce o să zică atunci când mâna lui lată o să se plimbe pe pântecele ei de acum liber să crească? Marius e arhitect. Studiile le-a făcut la Iași. Acolo l-au și racolat pentru biroul din Galați. Era un student eminent. Profesorul lui, celebrul Emanoliu, a văzut în Marius un arhitect de viitor. Patronii biroului la care lucrează și acum l-au angajat pe loc. Așa o ocazie nu puteau scăpa. Domnul Emanoliu nu recomanda pe oricine. La asta se gândea și Lidia acum. Cum să-i spună ea de copil? Nici măcar nu erau căsătoriți. S-au gândit că e mai bine așa. Deși părinții lor erau supărați din cauza asta. Aveau și ei o vârstă, nu puteau amâna așa la nesfârșit. O să vină și nunta, spuneau ei, când va fi timpul. Acum era timpul. Nu-i așa Lidia?

Luca își petrece cam toată ziua cu ochii pe pereți sau pe geam. Păi ce să facă și el într-o cameră de spital? De citit nu poate din cauza medicamentelor care îi dau vertij, la televizor nu se poate uita din cauză că i se face rău. E prea multă agitație. Îi place să privească norii asta în cazul că sunt nori pe cer. Acum nu sunt. Cerul e de un albastru palid foarte frumos și dacă te uiți bine poți vedea urma vântului cum despică fâșii de aer. Când era acasă, la Galați adică, Luca mergea la școală cu inima strânsă. Și nu pentru că boala începuse să-și facă de cap ci pentru că era abia sosit într-o școală nouă. Una mai bună, au zis părinții. E dificil să fii elev nou. Colegii te pun imediat in insectar și te privesc cu atenție. E o adevărată mană cerească să apară cineva necunoscut în clasă. Orele de matematică și de fizică nu mai par o corvoadă pentru că sunt pigmentate cu distracții pe alese. Câți dintre noi nu au pățit-o? Să poarte discret lipită pe spatele uniformei o foaie pe care scrie prostu’ clasei, sau să primească gumă de mestecat în păr. Sau chiar o cafteală pe cinste în baia băieților, administrată chiar de berbecii clasei. Pentru ca nu cumva să le fie suflate fetele mai de doamne ajută, ce-o mai fi și aia. În toată vânzoleala Luca și-a găsit un prieten. Pe Matei. Un băiețel mic și roșcovan, nu dădeai doi bani pe el la prima vedere. Cei doi își petreceau toată pauza în curtea școlii într-un colț întunecos și își făceau planuri. Într-o bună dimineață Matei nu a mai venit la școală. După puțină vreme Luca a aflat că plecase de tot din oraș. Nici măcar nu avea un număr de telefon de-al părinților lui. E clar că-l pierduse.

Ce prostie să dai așa din cap. Te uiți în dreapta, apoi în stânga. După mingea de tenis. Abia acum după vreo 5 meciuri, cei doi părinți s-au mai deprins cu regulile jocului. Pentru că jocul acesta are niște reguli dure. Poți oricând, în orice moment al meciului să câștigi sau să pierzi. Cam asta am înțeles și eu din explicațiile pe care le-am primit. Da. De aceea sunt tensiunile alea. Nervii. Unii jucători aruncă cu racheta cât colo. Acum, la unele meciuri, cei doi au observat că se stinge lumina în arenă și sunt luminați discret doar jucătorii. Ca să îi extragă de acolo. Să se concentreze. Cei doi părinți ar vrea ca cineva să-i extragă și pe ei din toată nebunia pe care o trăiesc de ceva vreme. Dar asta nu se întâmplă. De la ora două la două și un sfert se duc la Luca la spital. Uneori primesc de la medici o veste bună. Altă dată una rea. Meciurile astea au început să fie o corvoadă. Nimeni din organizația care oferă tratamentul lui Luca nu înțelege că pe ei nu îi interesează sportul acesta și că fac act de prezență doar pentru că trebuie. Urât cuvânt. De fapt, nimic nu trebuie, nu? Dar ce te faci când ai o situație din asta?

Din când în când, când e la Galați, Marius se duce la poștă să achite prin mandat niște taxe necesare unei noi plecări. Luca va pluti cu avion cu tot până la capătul lumii. Doar să nu fie în van. Nu o să fie. Speranța e un fir invizibil. Te ții de el cum poți. E coadă la ghișeu. Doi tineri cu geci din fâș negru se scotocesc prin buzunare și scot un teanc flenduros de bani. Unul din ei completează un mandat poștal. E greșit!, îl atenționează poștărița. Haideți doamnă ajutați-ne, completați dumneavoastră, că stă coada, zice el și zâmbește conspirativ în timp ce se lasă cu toată greutatea pe polița din fața ei. Tatăl?, întreabă femeia în timp ce scrie cât poate de repede pe foița verzuie. Natural, răspunde el. Mama?, ridică ea ochii. Maria. Restul de informații le-a scris în grabă. Gata! Vai câtă hârtie consumăm noi oamenii. Zilnic se tipărește câte ceva, unele chestii chiar mișto, cărții, ziare, reclame, mandate poștale, bilete. Unii chiar cred că toate astea contează, că sunt o realizare, fiecare ține la mormanul de hârțoage ale familiei, cărți sau rețete de sarmale, crezând că urmașii vor face ceva cu ele. De fapt se mărește maldărul de resturi ale lumii. Noroc că a apărut ideea asta cu ecologia și că se mai reciclează câte ceva. Poate că se mai reduce numărul de copaci tăiați. Am auzit chiar de curând că se va inventa hârtia de plastic, auziți aiureală. Da’ tratamente mai bune pentru ororile astea de boli nu se inventează? Cât mai avem de așteptat? Unii chiar nu au timp.

Luca are timp. Nu știe prea bine cât, dar el este foarte liniștit. Azi a cerut să privească la televizor un meci de tenis. Ce haine colorate au jucătorii. La școală îl selectaseră și pe el pentru echipa de badminton. A apucat să meargă câteva ședințe. Obosea repede. A fost nevoit să se lase. Nu era de el. Acum parcă tratamentul l-a mai revigorat. Nu mult. Face câte o plimbare pe culoarul de la etajul lui. O dată, într-o noapte pe când se plimba pe acolo, Luca a băgat capul pe o ușă întredeschisă și a văzut o asistentă care dormea praf de obosită. Pe o măsuță era o veioză cu un bec chior. Luca s-a așezat pe un scăunel lângă ea să o vegheze puțin. Tare greu e să fii asistentă într-un spital mare ca acesta, s-a gândit Luca. Toată lumea vrea ceva de la tine, stai și ziua și noaptea, te mânjești cu sânge și vorbești la telefon cu copiii tăi foarte rar. Luca a mângâiat-o ușor pe frunte și pe părul negru. Foarte ușor, ca să nu o trezească. De acum în acolo în fiecare seară se va duce să vadă dacă o găsește pe asistenta aceea dormind. Nu vrea să o cunoască, poate că e mai bine așa. Nu o să poată lega o prietenie de prea lungă durată cu ea. Sau poate că da. În ultima seară, înainte să plece de la Doha spre Galați, Luca a găsit-o trează pe Amal asistenta. El a băgat capul pe ușă crezând că ea doarme. Amal era trează și golea niște sticluțe în chiuvetă. L-a văzut cu coada ochiului și i-a făcut un semn discret să intre. A lăsat treburile ei deoparte. S-a așezat pe un scaun și l-a poftit și pe el să ia loc pe un taburet. Ce faci? l-a întrebat ea în limba ei, iar el i-a răspuns bine în limba lui. Ochii ei negri și blânzi îl mângâiau. Luca i-a povestit despre părinții lui și despre meciurile de tenis la care se duceau. Amal a dat din cap că e ok. Luca a subliniat că ai lui nu sunt sportivi ci simpli părinți. Chiar unii norocoși că pot vedea atâtea țări. Amal i-a povestit despre copiii ei, trei la număr, care locuiau în altă țară cu familia tatălui lor. Ea îi vedea doar trei luni pe an. Da, a zis Luca, eu sunt mult mai norocos. Da, ești. Când trebuie să lași ceva să plece, e bine s-o faci. Să nu te agăți. E ca și cum ai niște pantofi care te strâng. Mai bine îi dai unuia care are nevoie de ei. Așa te poți bucura de alții noi. Luca a dat din cap că înțelege. Înainte să plece din spital Amal a venit la Luca în salon și i-a dat o cutiuță din lemn. Luca a pitit-o în bagaj, nu s-a uitat ce e în ea, o să aibă el timp destul când ajunge acasă la Galați.

Încă un turneu de tenis, încă o destinație. Australia. Galați – Melbourne. Mișto traseu. De data asta Lidia și Marius s-au dus doar pentru meciuri. Le-au intrat în sânge. Acolo e vară. În țara de la antipozi.

 

Desen de Alina Gherasim

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *