Cătălin Dorian Florescu este scriitor elvețian de origine română, care s-a născut la Timișoara, unde a locuit pînă în 1982. La vîrsta de 15 ani a părăsit țara împreună cu părinții, iar de atunci trăiește la Zürich, în Elvetia, acolo unde a studiat psihologia și a lucrat, pentru mai mulți ani, într-un centru de reabilitare a persoanelor dependente de droguri. Din 2001 trăiește ca scriitor liber-profesionist. A scris 6 romane – Vremea Minunilor 2001, Drumul scurt spre casă 2002, Maseurul orb 2006, Zaira 2008, Jacob se hotărăște să iubească 2011 și Bărbatul care aduce fericirea 2016 – și un volum de proză scurtă – Buricul pămîntului, 2017. Cărțile sunt traduse în mai multe limbi străine și apar în limba română la editurile Polirom și Humanitas. În primăvara lui 2018 a apărut la editura Residenz din Viena o carte-eseu cu titlul „Libertatea este posibilă“.
Pe lîngă romane și proză scurtă, autorul a mai publicat eseuri și articole în antologii și în ziare de limbă germană.
Premiile cele mai importante: Premiul Chamisso 2001, Premiul Anna Seghers 2002, Premiul celei mai bune cărți în Elveția 2012, Premiul Josef von Eichedorff pentru întreaga operă literară 2012. Pe lîngă acestea, autorului i-au mai fost decernate multe burse și, de trei ori, Premiul „Un an plătit de viață“ al orașului Zürich.
Romanul Jacob se hotărăște să iubească s-a vîndut de 80 000 de exemplare în spațiul de limbă germană. Ultimele două romane ale sale au fost, de asemenea, best-seller-uri în spațiul elvețian.
Cel mai recent roman publicat în limba română este ”Bărbatul care aduce fericirea” (Humanitas, 2018)
Dialog realizat de Cristian PĂTRĂȘCONIU
Unde este Timișoara ta natală în ceea ce scrii tu?
Reverența mea față de Timișoara am făcut-o în ”Vremea minunilor”. Tînărul de acolo, care sunt de fapt eu în vremurile socialiste, se mișcă prin orașul copilăriei sale, așa cum mi-l aminteam eu. Acesta este, de altfel, și cel mai autobiografic dintre romanele mele. Zona aceasta – care ține și de o geografie afectivă – este și în ”Iacob se hotărăște să iubească”; o parte a acțiunii are loc în cîmpia bănățeană, iar o mică parte e chiar în Timișoara. Banatul e mult prezent în cărțile mele, cu mixul său impresionant de culturi. ”Maseorul orb” se întîmplă undeva lîngă Arad. E o matrice fecundă aceasta pentru mine. Dacă m-ar întreba cineva dacă sunt român, aș răspunde afirmativ, dar aș indica neapărat și patria mea afectivă: Banat. Altfel, Banatul a fost epicentru pentru primele mele cinci cărți; mai apoi, m-am îndepărtat de el, fără însă să îl părăsesc de tot în mintea și în sufletul meu. Și, da, în primele cărți, datele biografice au fost decisive.
De ce-ai plecat din România? De ce-ai mai fi rămas?
Întrebarea aceasta, pusă unei persoane adulte care ia o decizie să părăsească țara, își are sensul ei. Aceasta își ia decizia, probabil, în baza unor lipsuri pe care le simțe în viața sa – și atunci ia decizia să își îmbunătățească viața într-o altă lume. Este ceea ce se întîmplă de regulă cu aceia care pleacă la muncă și care, într-un fel sau altul, se dezrădăcinează.
Dar în cazul meu, lucrurile stau altfel. Eu am avut 15 ani la plecare. Așadar, eram pe jumătate copil. Părinții mei au decis; eu nu am avut puterea de a decide. Ei sînt cei care au hotărît că lucrurile trebuie făcute în acest fel și atunci, cum a fost cazul meu, îți urmeză părinții, în toată nevinovăția copilăriei. Sigur că, înainte de a pleca definitiv, eu fusesem înainte în America și în Italia împreună cu tatăl meu. Totdeauna din aceleași motive: motive pe care nu trebuie să le ascund, au fost motive medicale. La noi, motivele au fost clare. Iar în ce mă privește, urmam ceea ce tatăl meu și mama mea credeau că este cel mai bine pentru mine. Sigur că tatăl meu, în spatele acestor motive medicale, avea gîndul de a rămîne în Vest. Nu a făcut așa ceva de prima oară – s-ar întors în țara noastră natală din America, am și relatat aceasta în primul meu roman. S-a întors din patria libertății în România, spre uimirea tuturor. A doua oară, cînd am ieșit, și cu tata și cu mama, am rămas – dintr-o întîmplare, în Elveție. Altfel, probabil că am fi rămas în Germania. Aveam 15 ani și nu mi-am dat seama atunci ce impact va avea această mutare asupra mea. La 15 ani este echivalent cu o aventură.
Acum sînt acolo de trei decenii și jumătate. Matematic, mi-am trăit două treimi din viața în Elveția. Sufletește mă simt foarte aproape de România, dar civic, dar mai ales cultural, eu sînt infinit mai mult implicat acolo. Literatura pe care eu o fac nu este neapărat literatură română, dar nici literatură elvețiană nu prea este. Rațional, eu sunt acolo maturizat. La fel ca și literatura mea, sunt și eu un fel de amalgam european.
Pentru mine, lucrurile acestea care țin de plecare, de emigrare, de integrarea într-o altă lume, societate, țară s-au întîmplat de la sine, organic. Așa încît, la mine nu se pune la modul serios întrebarea ”de ce nu mă întorc?”. Sigur că, pe timpuri, mi-am pus-o și eu, dar asta e mai mult un escapism. În momentele grele de acolo sau de singurătate, să te gîndești cum ar fi ”să te întorci acasă” – acesta este un escapism. Dacă aș alege să vin și să trăiesc aici, în România, eu nu voi scăpa de partea elvețiană din mine.
Analitic, foarte ordonat, deci…
Da, de regulă foarte ordonat. Dar cînd scriu e ceva diferit – impulsul de a scrie nu are neapărat logică, mă duc după ceea ce, dintr-o poveste, mă captivează, mă energizează. Sau e un alt fel de logică. Dacă povestea care mă captivează, cele cîteva amănunte pe care le știu la început, mă duc după poveste.Dacă mă pot face atent la ce pot fi viața și existența umană, mă duc după ea, după detaliile ei, reale sau posibile, la modul cît se poate de fizic, adică mă documentez mult și la fațalocului. Mie, cărțile pe care le-am făcut îmi fac, la început, cu ochiul… Pleacă, de regulă, de la discuții – discuții care m-au interesat foarte mult și în care, pac, dintr-o dată, strălucește ceva. Detalii care sclipesc pun în mișcarea moara aceasta a mea care macină mălaiul creativității.
Auzi? Dar ce trebuie să se întâmple cu moara asta pentru ca ea să înceapă să macine, cum zici tu?
Moara asta este tot timpul în așteptare. Cînd nu creează, e într-o stare de pre-creativitate. E o stare conștientă că viața e tot timpul trepidantă, dramatică, poetică și că nu trebuie decît să ai ochii deschiși pentru a-ți asigura materia primă pentru o poveste pe care o vei putea, pe care aș putea să o scriu. E emoție foarte multă la îndemănă și sunt foarte multe oportunități pentru a scrie despre ele, de fapt. Dacă ar fi să reformulez: pentru ca moara mea să înceapă să lucreze, e suficient să nu treci pe lîngă viață. Pe lîngă viață și, de fapt, pe lîngă mine însumi. Pentru că multe lucruri sunt despre tine, sunt despre mine însumi, mă privesc în cel mai înalt grad. E, dacă vrei, o apropiere de viață mult mai senzuală, mai directă. Nu teoretizez, nu plec de la gînduri abstracte. Dacă ai o identitate proprie ca scriitor, orice poveste pe care o spui va fi, cumva, marea poveste a lumii și a omenirii.
În general, sunt aceste mici impulsuri – care vin din viața, din imediata mea apropiere. Iar ție, ca scriitor, cred că îți trebuie un mod viu de a te raporta la lume. Să fii curios. Să ai ochi care văd. Să auzi. Să sesizezi nuanțele în vocile oamenilor. Să fii conectat la temperatura momentului și să știi să citești bine o clipă, oameni, fețele lor.
Ce faci, de fapt, în proza ta, înainte de a ajunge la primul draft?
E important să conservi cît se poate de mult din acea primă emoție și fascinație pentru un nucleu de poveste care mi-a ieșit în față, de care, așa-zicînd, m-am împiedicat. Cred că aceasta capacitate de a păstra entuziasmul pe o perioadă mai lungă pentru un miez de poveste este foarte importantă pentru reușita unei proze. Să ții focul aprins, să fie acolo jăratec în vatră, să ții lampa aprinsă. La mine, această mirare și acest entuziasm mă pun în mișcare – pe ele, cu ele încep să construiesc, să pun carne, cum se spune. Cu diferențele specifice, pentru fiecare dintre romanele mele – pentru că eu, pe lîngă istoria de viață a personajelor mele, eu povestesc și istoria Mare, o ambientez pe prima în a doua. Trebuie să cunoști această istorie – și, deci, trebuie să te miști. A scrie romane nu înseamnă a pretinde o lume, o epocă, înseamnă a descrie, așa încît cititorul să intre în dialog cu acele timpuri și să încerce să le dea un sens personal. Romanul descrie și nu judecă. Și, pentru aceasta, tu, ca scriitor, trebuie să aduni în tine o mulțime de lucruri, de idei, de personaje, de istorii, de experiențe. Mai are ceva pe lîngă descriere, de asemenea important: un roman are topit în el o anumită viziune despre lume, și anume, viziunea ta, ca scriitor asupra a ceea ce este viața. Dar această viziune nu se vede explicit, ci e acolo, în proza pe care o faci.
Și, cu mirarea? Cum se administrează aceasta, în cazul unui scriitor?
Am spus mai înainte: ea este esențială. Mirarea, entuziasmul pentru ceea ce faci, pentru un subiect, pentru un om, pentru o poveste. Accept însă că poți să o piezi. Poți să o ai la început și, de mână cu ea, poți să dai peste ceva extraordinar, dar, mai apoi, ea se tocește – și atunci, scrii sau pictezi ”în serie”. Cînd vine un asemenea moment, cred că e bine să încetinești în ceea ce faci. Sau chiar să renunți. Să renunți cîțiva ani la scris. Dacă a scrie devine o rutină obositoare, care adîncește o depresie, poate că e bine să schimbi ceva radical. Chiar să te oprești un timp. Dacă trebuie să scrii numai pentru că te-ai autodefinit că ești ”scriitor” și fiindcă ești mîndru de asta sau dacă alții te-au denumit așa și așteaptă de la tine să te comporți ca atare, dar ție îți este inconfortabil, poate că e mai bine să încerci puțin și altceva. Dar, tot timpul, e impostant să ai bine acordat în tine acest instrument, acest organ pentru scris, care ești tu însuți. Eu îmi dau seama cînd am ce scrie, dar și cînd trebuie să aștept. Iar apoi, cînd întîlnesc un bătrîne ținînd cîteva cărți din propria lui bibliotecă sub braț, pe care vrea să mi le vîndă, pentru a-și ajuta fiul bolnav, și cînd îmi povestește puțin din viața lui – cum mi s-a întîmplat mie în prima seară aici, în București -, iar acel puțin duce spre abisurile umane, simt din nou semnalul, vibrația, care îmi pun în mișcare atît emapatia, cît și imaginația.
Cum definești/ cum caracterizezi ceea ce faci înainte de primul draft? Tipul acesta de documentare complexă. E ceva normal, ceva ieșit din comun, inevitabil?
Nu la toate romanele a trebuit să merg atît de departe pe firul poveștii înainte de a o scrie. Dar, în cazul celor care reclamă tipul acesta de documentare pe mai multe niveluri, în mai multe lumi, da, e ceva obligatoriu. Documentația îmi permite să ambientez povestea și să îi dau credibilitate. Astfel, ajung pînă la New York, în Delta Dunării – pentru romanul ”Bărbatul care aduce fericirea” – dacă este nevoie. În plus, așa devine scrisul și o mare aventură personală.
Cum are loc, la tine, în travaliul pe care îl faci în calitate de scriitor, trecerea aceasta de la realitate, de la magma documetelor, a faptelor, a vieții, a personajelor posibile, la scris, la text, la masa de scris, de fapt? Cum intră realitatea aceasta complexă în ficțiune?
Probabil că lucrurile acestea se întîmplă chiar de la început sau foarte aproape de acest început, în orice caz. Fiindcă atunci cînd există ceva care mă mișcă, care îmi face cu ochiul, eu asimilez acel ceva în gîndurile mele, în structurile mele – și, conform acestora, le prelucrez și le convertesc. În realitatea mea interioară care, prin rafinări succesive, vor da ficțiunea despre care vorbești. Aici, în mine, începe ficțiunea și tot ceea ce se întîmplă aici, tot ceea ce sunt eu este decisiv pentru felul în care va arăta ficțiunea mea.
Când mergi în aceste călătorii lungi de documentare, mergi în primul rînd după personaje? Cum îți setezi așteptările de la ele?
Merg pentru tot. Sigur, personajele sunt GSP-uri foarte utile pentru documentările mele. Dar nu merg numai după ele. Am un plan, am ceva logistică atunci cînd plec la drum, dar am și foarte multă deschidere – pentru că, de fiecare dată, apar lucruri, fapte, oameni, idei care ies din logica a ceea ce am premeditat și a ceea ce am încercat să anticipez. Deci, planificare și foarte multă deschidere! Mă adaptez, mă reordonez în funcție de substanța pe care o găsesc la fața locului. Sigur, caut ceva anume, știu ce vreau să aflu.
Mai întîi, e un declic, o mică întîlnire sau o istorisire. E ceva care îmi sună în minte ca un clopoțel și eu mă introduc în acea posibilă poveste, de fapt, prin foarte puțin: un gând, cîteva imagini, o proiecție. Dar e ceva important – pentru că atunci se consumă primele momente ale întîlnirii. Cum recunosc potențialul acelei povești? E simplu: știind ce îmi trebuie mie, știind cine sunt eu. Mie îmi trebuie ceva ca o încărcătură poetică; fără să vrea să am așa ceva, nu pot să scriu proză despre ceva anume. Am nevoie de o emoție poetică a realității, a istoriei. Apoi, desigur, îmi trebuie dramă, puțină tragedie, comedie. Și, de asemenea, să am sentimentul că acea poveste conține în ea, cum să spun, esența vieții, ceva adînc, ceva care să cuprindă o mare pildă despre viață, despre oameni, despre noi. Acestea le simt, de ele am nevoie ca să fiu eu însumi. Ca să mă încarc de o anumită magie. Și asta încerc să fac și cînd scriu. Să mă duc spre o anumită magie.
Pentru roman, ai nevoie de la bun început de personaje?
Adesea, cînd încep nu am nici un personaj concret. Am doar bucăți, frînturi. Se încheagă pe parcurs. Am, la început, nevoie de starea despre care îți spuneam: cu emoție, cu poezie, cu nerv, cu povestea posibilă. Hai să spun altfel: am nevoie de o anume undă, de o anume energie. Dacă o simt, dacă e lîngă mine sau în mine acea undă, atunci încep să se miște lucrurile și atunci eu merg mai departe după acea poveste. Dar, da, aș avea nevoie de schița unui personaj sau a mai multora – cum ai nevoie, atunci cînd începi un șantier, de schelele pe care ridici ceea ce ai plănuit să faci. Fapt e că la unele romane am avut aceste schetele puternice, dar la altele, nu. La romanele ”Zaira” sau ”Maseurul orb” cunoscusem personajele, care, apoi, au devenit personaje în literatura mea, la ”Iacob se hotărăște să iubească” aflasem numai vad despre o anumită regiune din Banat, iar la romanul care a apărut recent în românește – ”Bărbatul care aduce fericire” – totul a pornit de la o întîlnire de cîteva minute în America, una care a inspirat crearea personajului masculin din carte, restul fiind inventat de mine.
Dar de poveste, ai nevoie, cum să spun, în mod obligatoriu la început?
Da și nu. Trebuie să fie ceva orientativ – și aceasta poate fi, să spun așa, unda despre care vorbeam mai sus. Dar povestea nu e spusă de la început. Ea se lasă descoperită, improvizezi mult, te duci adesea după ea, ea te conduce uneori, nu știi de la bun început unde exact vei ajunge cînd vei termina de scris ultima frază a unui roman. E un joc continuu. Știi, la început, multe povești – dar, la final, povestea pe care o vei scrie, ca roman, va fi diferită de poveștile pe care deja le știai. E o poveste nouă. Ceea ce rezultă, ca text, ca poveste, începe să își impună regulile lui / ale ei. Povestea își dă propria cadență și propriul sens. Cînd începi să scrii un text, hîrtia e albă. E ceva ce pare banal – ce e mai banal decît să spui că, nescrisă, o hîrtie este albă? Dar nu e așa. Hîrtia aceea este albă și te poți panica în fața ei. Te poți bloca în fața ei. Cu care frază începi, cum anume începi? Pentru că, odată cu prima frază pe care o scrii, lucrurile se schimbă. De la prima frază! Hîrtia nu mai e albă, ea primește un fel de contur. Textul capătă corp fizic, se naște. Nu mai e doar în mintea mea, încep să îl vad, la propriu. De la prima frază, textul are un corp de hîrtie; el are realitatea lui, nu mai este totul posibil, cum fusese pînă atunci, înainte de a coborî în pagină. Decizia de a începe e a ta, nu ți-o poate lua nimeni. Și pe aceasta o iei în baza a ceea ce ești tu, în baza a ceea ce simți tu că trebuie să spui. După ce ai scris prima frază, în a doua și a treia și așa mai departe, trebuie să te raportezi la ea; ieși din posibilitate și intri în realitatea, în fizicitatea textului. Se naște atunci structura, țesătura densă; e ca un covor pe care îl faci la războiul de țesut. Crește cu fiecare frază, cu fiecare pagină, cu fiecare capitol. Hîrtia nu mai e albă, textul e acolo, panica de la început a dispărut. Pe de o parte, tu poți să îți descrii viziunea asupra vieții, într-o anumită formă, în acel text în funcție de alegerea temporală făcută – mergînd cu trei sute de ani în urmă ca la ”Iacob se hotărăște să iubească” sau numai cu o sută, ca la ”Bărbatul care aduce fericirea”. Iar pe de altă parte, mergi după poveste. Nu știi, la virgulă, unde ajungi. Vei descoperi pe parcurs unde trebuie să ajungi.
Romanul îți dictează deja…
Da, dar asta nu e totul. El dictează, dar nu are voie să domine. Tu, ca scriitor, nu trebuie să scapi volanul din mînă. Nu știi exact cum arată, în cele mai mici detalii, drumul pe care ai ales să mergi, odată cu momentul în care ai pus pe hîrtia albă prima frază, dar nu ai voie să dai drumul volanului. Trebuie să conduci. E o combinată aici: pe de o parte, îți aplici tu propria viziune, cînd scrii un roman; pe de altă parte, textul are deja lumea lui și el te îndrumă, îți dictează pe unde să mergi. Conduci și ești condus. Eu spun despre aceasta că este, într-un fel, ca un dans, ca un tango. Conduci și ești condus. Un dansator bun de tango trebuie, neapărat, să știe și să plieze la mișcările celuilalt.
Cum se limpezește o poveste? Ce mecanisme intră în funcțiune pentru ca o poveste să devină clară, să se limpezească, să devină text, să devină un flux?
Mi-e greu să îți spun. Chiar este o întrebare foarte dificilă. Poate că, așa cum se întîmplă și acum cînd vorbim noi noi, dau impresia, cînd povestesc despre procesul de creație, că știu totul, că totul e clar. Dar nu e așa. Și cred că sunt lucruri care e bine să rămână neclare. Și sunt și anume secrete – nu secrete sau superstiții de-ale mele și de-ale tehnicii mele de scris. Pur și simplu, secrete – și în legătură cu ele nu știu nici eu de ce sunt așa. Dacă ești, ca scriitor, programat să descrii, să privilegiezi descrierea, dar, în același timp, dacă ai nevoie de dramatism și de poezie, ca să fie și un aer poetic în proza ta, cum navighezi toate acestea – nu știu dacă pot să le explic pînă la capăt. Dar știu că, pentru ca textul să fie puternic, toate acestea trebuie să fie acolo.
Dar panica de a scrie, în fața scrisului – cum apare, ce e de făcut cu ea?
Prima, cînd foaia e albă, nu e un fel panică strivitoare, ci mai degrabă creatoare. Pentru că atunci se activează ceea ce e creativ în mine, atunci sînt bine încordat pentru a începe. Și ea, de altfel, dispare după ce am așezat primele cuvinte pe hîrtie și după ce proza începe să își dezvăluie corpul. La mine, panica vine, poate, mai ales după ce cartea este gata, după ce iese în lume. Cînd foaia este altă și cînd știu că acea foaie albă e lîngă pentru că voi începe să scriu în ea e entuziasm, e febrilitate. Dar cînd cartea iese în lume, atunci am emoții pentru ea.
Rămîne mult neutilizat din ceea ce documentezi tu?
Foarte mult. Dar e firesc să fie așa. 95% sau 98% din ceea ce am adunat în perioada de documentare nu e utilizat. Dar trebuie să știu toate acestea pentru a pune pe hîrtie acel 2% în felul în care se cuvine să o fac pentru proza mea. Totul se topește într-o imagine mare, într-o atmosferă pe care o simți și într-o emoție despre un timp pe care vrei să îl descrii. Apoi, nu se știe cum ceea ce rămîne se va metamorfoza pentru o proză viitoare, cum va pune umărul pentru un text următor – totul, totul fiind în mine sau la îndemâna mea, totul fiind acum, deja, parte din viziunea mea care va amprenta ceea ce voi scrie mai departe…
